30 DE ANI

... sunt anii ce au trecut de la celebra Duminică a Orbului, acea zi de mai a primului an al democrației

moderne din România. Cu cățel, cu purcel tot poporeanul s-a înghesuit către secțiile de votare pentru a se exprima liber, după noaptea întunecată a comunismului, cănd alegerile erau un simplu formalism.

  Că s-au exprimat bine au ba, doar istoria va judeca! Cert este că în annus mirabilis 1989, lumea a intrat într-o nouă eră, cea în care polaritatea est-vest a dispărut, dând frâu liber Bătrânului continent să iasă din chingile încleștării Războiului Rece. Iată-ne ajunși în fața unui nou ciclu electoral, cel în care vom alege fruntașul urbei. Privind în urmă la această perioadă, mă întreb și eu ca tot românul... ce alegem? știind că acești ani scurși, in genere, au adus electorul în faza de a spune nedumerit... domne m-am săturat! toți sunt o apă și un pământ! Că o fi așa, doar vocea târgului o poate confirma... însă, la drept vorbind, lehamitea e mare. Evident este aspectul că aceste decade au dat șansă tuturor forțelor politice de pe eșichierul scenei interne în a fi la butoane iar rezultatul este cel știut. Lumea, poporul sau simplul ipochimen sunt blazați, indiferenți ori plictisiți de exercițiul electoral. Exceptând activul de partid, cei cu interese am spune noi, entuziasmul votantului de rând s-a cam estompat. Făcând o analiză la rece, probabil că votantul știe el ceva, chiar în lipsa unei culturi politice medii. Nu tu dezbateri doctrinare, nu tu viziuni ce ar trebui să facă diferența... nu, nimic din toate astea ci doar promisiuni de care, cum spuneam, simplul participant la vot s-a cam plicitisit (săturat). Întorcându-mă la celebrrul eseu al lui Lenin... da, sună dizgrațios în urechile unora... mă întreb și eu; ce-i de făcut? parafrazându-l pe inventatorul comunismului.

 A fost odată un băiat, John Lennon îl chema, ce spunea întrunul din marile sale hituri că își imaginează o lume lipsită de griji, războaie, o lume a păcii, a deplinei armonii. Firește că acel cântec este despre o lume a utopiei, însă, încerc și eu un exercițiu imaginativ. Făcând un arc peste milenii, mă întorc la părinții filosofiei politice moderne, recte Platon și Aristotel. Ei bine aceștia, în scrierile lor, erau vehemenți la adresa democrației, susținând că ea reprezintă forma coruptă a celei mai bune guvernări, a Res Publica, cum au tradus latinii scrierea platoniciană despre Politeia, adică a interesului public, cum am spune noi. Așadar cei doi înțelepți în sagacitatea lor, susțineau că cea mai bună conducere ar reprezenta-o aristocrația... acea meritocrație a modernității, deoarece în greaca veche cel puțin, ariston însemna cel mai bun, iar kratos se referea la conducere. Acum, ne întrebăm și noi, așa... într-un registru retoric: oare alegem dintre cei mai buni reprezentanți ai cetății? ori vom cădea pradă unei demagogii ieftine de partid? unde vulgul prin forța numărului va învinge puterea celui mai bun! Bineînțeles că în acest carusel al întrebărilor ce își așteaptă răspunsul azi mâine, nu am aruncat cu piatra, nefăcând altceva decât un exercițiu, unde exprimam și noi o opinie. 

 Păstrând registrul imaginativ, nu pot rămâne indiferent la o pagină de istorie, recentă am spune noi, așadar despre marea guvernare conservatoare britanică a lordului Robert Cecil, guvernare ce a cuprins ultimii ani ai secolului al XIX lea și primii ai celui de-al XX lea. Ei bine, în această guvernare, cutuma obișnuită a oricărui ministru era că nu intraseră în guvern pentru avantaje materiale, sau cum spunea însuși lordul Cecil, nu fuseseră atinși de pata lăcomiei josnice. În acele timpuri cariera parlamentară nu era retribuită, nu aducea beneficii ci DISTINCȚIE. Iată cuvântul magic! Când vom găsi acei politicieni, care vor face politică în primul și în primul rând pentru interesul public și din distincție, din onoarea de a ne reprezenta?

  Acel băiat ce își imagina o lume a deplinei armonii, a trecut dincolo mult prea devreme, însă, reverberațiile cântecului său îmi amintesc că provenea din același spațiu ca și acei membrii ai guvernării mai sus pomenite care făcuseră un credo din marele cuvânt: DISTINCȚIA  de a vă conduce și reprezenta, nu sinecuri, îmbuibări ori alte mojicii nedemne de un practicant al Res Publica adicătelea interesul public(ului).

1 SEPTEMBRIE 1939

  În urmă cu optzeci de ani, Europa se bucura de dimineața celei de a doua zile, a celui ce a fost cel mai atroce, monstruos și apocaliptic conflict din cele peste cinci milenii de civilizație umană. Cea care ne-a gratulat cu această binefacere nu a fost alta decât prea culta și civilizata Germanie ( aici pentru cele două epitete putem folosi simultan și ghilimele dar și omiterea lor). 

 Așadar, ascensiunea lui nea Adolf la frâiele Reichului german o datorăm bunului și blândului popor german ce prin mijlocirea votului electiv, cu mic cu mare s-au înghesuit să ni-l plaseze la butoane  pe acest scelerat ce se visa simultan Macedonul, Napoleon și, cu siguranță biciul lui Dumnezeu. Ororile, încrâncenarea, marasmul, bestialitatea, valul de teroare ce a măturat de la nord la sud și de la est la vest întreaga Europă, nu au egal nici dacă cumulăm panoplia tuturor conflictelor din lunga istorie a civilizației umane. Culmea este, că nici nu s-a scurs secolul și noi stăm și tratăm la masă cu urmașii dihoniei! Crede cineva că dacă am pus botniță lupului ori am izolat leul în cușcă și-au pierdut ferocitatea? Ori natura animalică? Înclin să cred că nu. Evident scutul american, ce încă mai păstrează în inima fostului reich un escadron al tuturor armelor de nivelul a două divizioane, țin fiara înlănțuită, căci, altminteri, dacă am face un exercițiu de imaginație, atât urmașii acestor hoarde teutone cât și cei din surata scelerată de la soare răsare, am numit evident ferocele nipon, cum susțin, deci, în cazul în care istoria ar oferi șanse similare acestor doi proscriși ai omenirii, înclin să cred că ambi ar recidiva.

Cu certitudine turma progresistă a celor din divizia politicii corecte vor sări ca arși în ziua când vor da cu ochii peste acest memento, dar stimați progresiști, credeți că puținele decade scurse de la Armaghedon au reușit, în straturile profunde ale Weltanschauungului lor, să îi metomorfozeze? Dacă nu mă înșeală memoria, undeva în scrierile biblice se spune că lupul va îmbrăca blană de oaie... credeți că acești lupi, sunt azi niște mioare pastorale? Ori prezența masivă a băieților Unchiului Sam pe toate meridianele, țin în frâu potențialitatea apariției unor noi adolfi sau tojo!? Cu siguranță că nebunia megalomană poate izvorî pe orice meridian, dar, e necesar un cumul de factori, în special economici ca natură să arunce clone noi prin lume. Iar ethosul național alăturat unui hybris la fel de etnicisist, îl putem regăsi azi, cu alte fațete tot în mijlocul acestor două națiuni. Pornind de la mișcarea sportivă trecând prin furniturile economice, privind la cleștele monetar și manufacturier al Germaniei contemporane și aveți tacâmul complect, pitit la umbra străvezie al jocului societal mondial, numit capitalism, economie de piață totul împachetat frumos în strălucirea diamantină a termenului democrație liberală. Priviți câte economii europene a strivit colosul teuton în ultimi ani; priviți la aroganța din fețele sportivilor la marile competiții și veți vedea în spatele blăniței de mioară rânjetul canin al licantropului. Firește nuanța acestui memento poate avea accente ditirambice, însă nu trebuie uitat că Brexitul este o consecință îndepărtată a faptului că; după ce ai fost unica țară din actuala Uniune Europeană ce ai pus cu botul pe labe nu o dată ci de două ori intenția prusacă de hegemonie mondială să constați cu amărăciune că ai piedut războiul economic din hinterlandul european, și cea care oarecum te-a trădat și pactizează cu vechiul inamic este taman Marianne, cea care în iunie 1940 cu lacrimi de crocodil pactiza prin infamul Guvern de la Vichy cu taica Hitler! Nialcoș, ar zice țăranul ardelean!

  Nu putem decât să plecăm capul amintirii milioanelor de tineri morți în tranșeele potopului, altor zeci de milioane de civili ce au văzut porțile infernului, cât despre învinși: RUȘINE! 

......     și da, Germania ar mai avea mult de așteptat până să ridice capul drept, alături de Națiunile Unite, necum să sfideze în continuare cererile contemporane îndreptățite ale Greciei și Poloniei.

DA, A MERITAT ! 6 August 1945.

Acest articol apărea în urmă cu un an, dar am considerat că este necesar să-l republicăm, amintindu-mi de vorbele eseistului și filosofului G. Santayana - cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete!

   Deși nu constituie un jubileu, nu trebuie uitat NICIODATĂ că... da, a meritat! ori mai bine spus, au meritat.. cele două răspunsuri punitive la adresa probabil celui mai demn de dispreț popor al istoriei moderne, recte cel japonez,în speță, bombele atomice. Aproape zilnic suntem oripilați, atunci când mijloacele media ne transmit comportamentele josnice ale unora în raport cu bietele necuvântătoare: fie cintezoi, cămilă, berbec ori cal. Și, nu am deloc intenția de a fi patetic, flamboaiant, partizanal ori sarcastic. Nu, nimic din toate acestea ci doar de a reflecta un adevăr, unul dureros ce nu trebuiește NICIODATĂ uitat. Masacrele, barbaria și ticăloșia unui popor ce se pretindea și încă se pretinde civilizat. Alminteri, pornind de la următorul citat: o politică oficială de umilire a prizonierilor de război albi, cu scopul de a le diminua prestigiul în ochii populației indigene. Asta vis-a-vis de populațiile asiatice pe care chipurile veneau să le elibereze de sub dominația albă, dar... Masacrul si ororile de neimaginat în întreaga istorie a omenirii, cel de la Nanjing, despre care au depus mărturie mii și mii de martori oculari; așadar este totalmente irelevant să mai adăugăm decât mici fragmente de genul prizonierii au fost atârnați de limbă în cârlige de măcelărie și dați drept hrană câinilor hămesiți ori 80 000 de femei chineze au fost violate sau 300 000 de persoane non-combatante au fost ucise. Nu în ultimul rând Marșul Morții din Peninsula Bataan din Filipine plus mărturiile de război strălucit evidențiate în memoriile de răsunet ale unor combatanți pe Frontul din Pacific. Eroul de Război E.B. Sledge, Generalul Griffith participant în memorabila campanie din Guadalcanal, ampla istorisire a istoricului Harry A. Gailey, a marasmului din Arhipelagul Palau cu de acum legendara campanie a Peleliului, ori editorialistului W. Manchester de asemenea combatant al Infanteriei Marine Americane în campaniiile din Pacific. Toate evidențiază și reliefează un lucru mai mult sau mai puțin evident. Soldatul, de la cel mai jos grad până la general, japonez, nu a fost un combatant în sensul Convențiilor succesive de la Haga, ce defineau regulile războiului, nu, el a fost un scelerat, un produs al cavernei și grotei celei mai primitive, ce s-a manifestat atât de dezonorant pentru tunica militară, ce a dus la paroxism manifestarea infamiei, barbariei, urii față de rasa umană, încât azi, la zeci de ani după evenimente nu pot să spun decât că... pornind de la decizia Președintelui Truman până la ultimul bucătar din fundul junglei din Tarawa, soldatul american și liderul politic american a salvgardat omenirea în fața ticăloșiei deșănțate nipone. 

   Deloc, dar absolut deloc, istoria nu trebuie să vă exonereze... vorbind strict de timpurile actuale... probabil că secolele viitoare vor avea acest drept... dar azi 6 August ziua primei bombe atomice din istoria omenirii, trebuie amintită și sărbătorită doar ca un memento al victimelor Mikado-ului și nu o rememorare a îndreptățiților decedați în urma deciziei luate la Washington. 

  Rog pe acei partizani ai cauzei nipone să citească Furtuna Războiului a istoricului Andrew Roberts, pasajele cu josniciile de front ale purtătorului de uniformă nipon față de alți combatanți cu uniformă și vor avea dovada vie a decăderii la starea nu animalică, cât de-a dreptul bestială, demonică a celor ce-și propuseseră să redea Asia asiaticilor... iar cine mai dorește dovezi în plus, să lectureze sutele de memorii ale indigenilor din perioada ocupației japoneze ce, realmente regretau amarnic colonialismul european. Da, chiar așa a fost dragi cârcotași!

  Revenind în contemporaneitate, un eveniment petrecut chiar săptămâna trecută, îmi certifică faptul că lupul își schimbă părul, dar nu și năravul. Altminteri cum se poate explica decizia premierului nipon vis-a-vis de Coreea de Sud de a fi trecută la index alături de state paria!!! cu scuza că, vezi Doamne Coreea nu mai prezintă siguranță pe anumite paliere!!! Nu știu câți din partizanii cauzei nipone cunosc faptul că la 1910 samavolnic Japonia anexa întreaga Coree ce a fost tratată și umilită pe durata întregii ocupații, iar aici vorbim de civili, intelectuali, copii, mame etc în măsuri asemănătoare victimelor Holocaustului! Iată că tupeul nipon se perpetuează peste vremi.

   Păi atunci, cum se poate să spunem că nu a meritat, când și azi aveți același comportament de vechil, de stăpân pe moșie.... !?

 

 

 

WILD FAR EAST EUROPE II

p