... sunt anii ce au trecut de la celebra Duminică a Orbului, acea zi de mai a primului an al democrației
moderne din România. Cu cățel, cu purcel tot poporeanul s-a înghesuit către secțiile de votare pentru a se exprima liber, după noaptea întunecată a comunismului, cănd alegerile erau un simplu formalism.
Că s-au exprimat bine au ba, doar istoria va judeca! Cert este că în annus mirabilis 1989, lumea a intrat într-o nouă eră, cea în care polaritatea est-vest a dispărut, dând frâu liber Bătrânului continent să iasă din chingile încleștării Războiului Rece. Iată-ne ajunși în fața unui nou ciclu electoral, cel în care vom alege fruntașul urbei. Privind în urmă la această perioadă, mă întreb și eu ca tot românul... ce alegem? știind că acești ani scurși, in genere, au adus electorul în faza de a spune nedumerit... domne m-am săturat! toți sunt o apă și un pământ! Că o fi așa, doar vocea târgului o poate confirma... însă, la drept vorbind, lehamitea e mare. Evident este aspectul că aceste decade au dat șansă tuturor forțelor politice de pe eșichierul scenei interne în a fi la butoane iar rezultatul este cel știut. Lumea, poporul sau simplul ipochimen sunt blazați, indiferenți ori plictisiți de exercițiul electoral. Exceptând activul de partid, cei cu interese am spune noi, entuziasmul votantului de rând s-a cam estompat. Făcând o analiză la rece, probabil că votantul știe el ceva, chiar în lipsa unei culturi politice medii. Nu tu dezbateri doctrinare, nu tu viziuni ce ar trebui să facă diferența... nu, nimic din toate astea ci doar promisiuni de care, cum spuneam, simplul participant la vot s-a cam plicitisit (săturat). Întorcându-mă la celebrrul eseu al lui Lenin... da, sună dizgrațios în urechile unora... mă întreb și eu; ce-i de făcut? parafrazându-l pe inventatorul comunismului.
A fost odată un băiat, John Lennon îl chema, ce spunea întrunul din marile sale hituri că își imaginează o lume lipsită de griji, războaie, o lume a păcii, a deplinei armonii. Firește că acel cântec este despre o lume a utopiei, însă, încerc și eu un exercițiu imaginativ. Făcând un arc peste milenii, mă întorc la părinții filosofiei politice moderne, recte Platon și Aristotel. Ei bine aceștia, în scrierile lor, erau vehemenți la adresa democrației, susținând că ea reprezintă forma coruptă a celei mai bune guvernări, a Res Publica, cum au tradus latinii scrierea platoniciană despre Politeia, adică a interesului public, cum am spune noi. Așadar cei doi înțelepți în sagacitatea lor, susțineau că cea mai bună conducere ar reprezenta-o aristocrația... acea meritocrație a modernității, deoarece în greaca veche cel puțin, ariston însemna cel mai bun, iar kratos se referea la conducere. Acum, ne întrebăm și noi, așa... într-un registru retoric: oare alegem dintre cei mai buni reprezentanți ai cetății? ori vom cădea pradă unei demagogii ieftine de partid? unde vulgul prin forța numărului va învinge puterea celui mai bun! Bineînțeles că în acest carusel al întrebărilor ce își așteaptă răspunsul azi mâine, nu am aruncat cu piatra, nefăcând altceva decât un exercițiu, unde exprimam și noi o opinie.
Păstrând registrul imaginativ, nu pot rămâne indiferent la o pagină de istorie, recentă am spune noi, așadar despre marea guvernare conservatoare britanică a lordului Robert Cecil, guvernare ce a cuprins ultimii ani ai secolului al XIX lea și primii ai celui de-al XX lea. Ei bine, în această guvernare, cutuma obișnuită a oricărui ministru era că nu intraseră în guvern pentru avantaje materiale, sau cum spunea însuși lordul Cecil, nu fuseseră atinși de pata lăcomiei josnice. În acele timpuri cariera parlamentară nu era retribuită, nu aducea beneficii ci DISTINCȚIE. Iată cuvântul magic! Când vom găsi acei politicieni, care vor face politică în primul și în primul rând pentru interesul public și din distincție, din onoarea de a ne reprezenta?
Acel băiat ce își imagina o lume a deplinei armonii, a trecut dincolo mult prea devreme, însă, reverberațiile cântecului său îmi amintesc că provenea din același spațiu ca și acei membrii ai guvernării mai sus pomenite care făcuseră un credo din marele cuvânt: DISTINCȚIA de a vă conduce și reprezenta, nu sinecuri, îmbuibări ori alte mojicii nedemne de un practicant al Res Publica adicătelea interesul public(ului).
