AMERICA SOCIALISTĂ, MITURILE PIEŢEI LIBERE ŞI ALTELE...

  Iată câteva subiecte reunite sub acelaşi titlu ce ne vor dezvălui minciuna numită capitalism, lor alăturându-li-se aspecte hilare vizând noul şi inventica.

  Deci în iulie 2008, când America cea măreaţă şi capitalistă se apropia de colaps târând şi mapamondul în celebra criză, guvernul Statelor Unite a băgat 200 de miliarde de dolari în băncile ipotecare Fannie Mae şi Freddie Mac, ulterior naţionalizându-le. Constatând acest aspect, senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning a spus negru pe alb că acest tip de acţiune nu s-ar putea petrece decât într-o ţară socialistă cum ar fi Franţa. Însă preşedintele de atunci, Bush jr. a dat o explicaţie mirobolantă, hazlie de-a dreptul, spunând că departe de a fi socialist, planul său era o continuare a sistemului american de liberă iniţiativă care " se sprijină pe convingerea că guvernul federal trebuie să intervină în mersul pieţei doar atunci când e necesar." Curat murdar, vorba lui Caragiale dar spunem noi... când alte guverne intervin, de ce vine Banca Mondială, Fondul Mondial (instrumente americane până la urmă) şi spun că sunt contrar pieţei etc, bla-bla? coane Bush...

  Cât despre piaţa aşa zis liberă cum o proclama A.Smith, părintele celebrei sintagme a "mâinii invizibile" autoreglatoare a pieţei, în arhicunoscuta sa spusă enunţa că " nu pe bunăvoinţa măcelarului, a brutarului sau a berarului ne bazăm noi ca să ne obţinem masa de seară, ci pe grija acestora pentru propriile interese" aşadar interesul egoist creează piata, utilitatea şi prosperitatea ei, fiind oarbă, neavând nevoie de intervenţia guvernului. Se pare că Bush&co au lipsit de la acea lecţie. Mai mult, tot pentru a demitiza, iată ce spunea un manager japonez de la Kobe Steel într-o conferinţă organizată de Banca Mondială, unde corifeii numitei bănci încercau să minimalizeze intervenţionismul, spunând că miracolul asiatic nu se datorase intervenţiei guvernelor, eventual doar în subsidiar, ci poate chiar dăunase:" îmi pare rău să spun asta, dar dumneavoastră, economiştii, nu înţelegeţi cum merg lucrurile în lumea reală. Eu am un doctorat în metalurgie şi lucrez la Kobe Steel de aproape 30 de ani, deci ştiu câte ceve despre siderurgie. Dar compania mea este acum atât de mare şi complexă, încât nici măcar eu nu înţeleg mai mult de jumătate din ce se petrece acolo. Cât despre ceilalţi manageri - specializaţi în contabilitate şi marketing - , ei nu înţeleg mai nimic. Cu toate acestea, consiliul nostru director aprobă de obicei majoritatea proiectelor propuse de către angajaţii noştri, deoarece credem că angajaţii urmăresc binele companiei. Dacă ne-am gândi că fiecare nu încearcă decât să-şi promoveze interesele şi i-am suspecta mereu pe angajaţi, compania n-ar mai funcţiona, pentru că ne-am petrece timpul analizând propuneri pe care nu le înţelegem. Pur şi simplu nu poţi conduce o mare organizaţie birocratică, fie aceasta Kobe Steel sau un guvern, dacă presupui că fiecare nu se gândeşte decât la el". Deci monsieur Smith, cum stă treaba? dacă ne auziţi de acolo de prin ceruri...

  Iată şi câteva subiecte hilare ce au circulat de-a lungul vremii prin minţile unora:

- " Telefonul prezintă prea multe neajunsuri pentru a fi luat în serios ca mijloc de comunicaţie. Aparatul nu are nicio valoare pentru noi." Western Union, document intern, 1876.

- "Maşinării mai grele decât aerul care să zboare, aşa ceva este imposibil". Lord Kelvin, preşedinte al Royal Society, 1895.

- "Orice se putea inventa a fost deja inventat ". Charles H. Duell, membru al US Office of Patents, 1899.

- "Cine naiba îşi doreşte să audă actorii vorbind?" Harry M. Warner, Warner Brothers 1927.

- "Cred că există o piaţă mondială pentru, să zicem, cinci computere". Thomas Watson, preşedinte IBM, 1943.

Distractiv, nu?

D'ALE DEMOCRAŢIEI.

 Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.

 Democraţia nu înseamnă numai dreptul de a-i trimite pe toţi de unde au venit (a mă-sii), dar şi obligaţia de a pleca acolo, dacă asta vrea majoritatea.

 Democraţia se bazează pe trei principii: libertatea cuvântului, libertatea cugetului şi înţelepciunea de a nu le folosi pe cele două precedente.

 Democraţia bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului.

 Democraţia este calea de mijloc, care trece peste tot şi nu duce nicăieri.

 Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl cântă, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul.

 Democraţia este atunci când turma de oi crede că îl conduce pe măgar, care e condus şi el.

 Democraţia este forma politică în care fiecare cetăţean primeşte ceea ce merită majoritatea.

 Democraţia îţi dă dreptul să înjuri pe cine vrei, dar nu-ţi dă mijloacele să judeci corect înainte de a înjura.

 Democraţia este ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii sar peste ea şi doar boii şi bivolii se lovesc de ea.

 Democraţia este atunci când vaca îl alege pe cel care o va mulge.

 Votul democratic este alegerea între lac şi puţ. Prin vot democratic va fi ales acela, pe care bogaţii îl pot manipula.

 Votul democratic ne garantează că nu vom fi mai bine guvernaţi decât o merităm. Dacă votul democratic ne-ar aduce nouă ceva folositor sau vreo schimbare în bine, nu am fi lăsaţi să votăm. 

"Să nu crezi nimic din ceea ce auzi sau citeşti, nu contează cine a spus-o sau scris-o, chiar dacă am spus-o eu, ci numai dacă face sens cu gândirea ta" - Siddhartha Gautama (supra)numit Buddha sec. VI înainte de anul zero.

    preluare de pe domeniul public.

DT - NOUA PROVOCARE.

   DT înseamnă pur şi simplu, Donald Trump. Iată că lupta "seculară" dusă de Wall-Street, stabilimentul de la Washington ( clasa politică ), Hollywood-ul şi o parte semnificativă a electoratului american nu au reuşit să oprească tsunamiul ce a "lovit" în primul rând America, iar ulterior întregul mapamond.

   Evident, sondajele de opinie ale mass-mediei mainstream, dorinţa şi aspiraţiile establishmentului creditau şi doreau victoria doamnei Clinton care îi reprezenta cu vârf şi îndesat. Dar soarta a fost alta. Aşa că un băiat ajuns la 70 de ani, provenit din New-York, a răsturnat toate sondajele şi dorinţele mogulilor media, de divertisment dar şi ai finanţei de pe Wall-Street (concitadinii săi de fapt). 

  Cine este până la urmă Donald Trump? se vor fi întrebat ulterior mulţi. Cum spuneam un new-yorkez get-beget, un capitalist în sens economic, antreprenor ca definiţie socială, un american bogat ca percepţie globală care, pur şi simplu s-a săturat de ceea ce vedea prin "ţărişoara" lui. Mai în glumă mai în serios a mai cochetat cu ideea şi altă dată, dar acum, simţind că America se duce pe râpă a ieşit cu sloganul " Să facem America măreaţă, din nou"! ( marca lui, înregistrată)... şi stupoare!!! iată că i-a ieşit.

  Vor fi fost mulţi analiştii şi vor mai fi, atât pe acilea prin Balcanica Românie cât şi aiurea ... unde printre altele Rareş Bogdan ce-şi lăuda profesorii avuţi (nu ca avere), care american, altu' german, în ;tiinţe politice, nonşalant într-o emisiune confunda Congresul american cu Senatul american ... halal analist politic, dar să revin... nu reuşeau să înţeleagă cum de a căştigat Trump ?! Răspunsuri s-au dat, s-au încercat să se dea, se vor mai da, însă nedumerirea va mai persista... cine ştie cât şi până când?

  Dându-mi şi eu cu părerea aşa ca un neofit într'ale politicii, citind şi o cărţulie despre stimabilul Donald am concluzionat anumite idei. Mergând pe firul evenimentelor, nu a trecut un mileniu ci doar opt ani de când preşedintele Obama făcea furori electorale, el un mulatru cu nume super ciudat chiar şi pentru non-americani, başca având şi un Hussein ca prenume, şi totuşi a zdrobit triumfalist. Acum, mă întreb şi eu aşa.... unde sunt toţi aceia ce l-au dus la White House pe mulatrul Hussein, care a numit-o pe madam Hillary

Secretar de Stat, fostă Prima Doamnă şi senator pe deasupra (de-a lungul anilor)? Oare s-au evaporat, căci nu pot să cred că toţi aceşti votanţi au fost atât de volatili, încât în doar opt (sau patru) ani să schimbe macazul şi să-l voteze pe cine??? nimeni altul decât mult prea controversatul Donald Trump... cred că de fapt răspunsurile care s-au dat, cum că vezi Doamne lumea s-a săturat de sistem ( sistem ce conduce SUA chiar de la 1776) nu reflectă realitatea. Aşadar, strict ca opinie personală înclin să cred că dintr-o perspectivă de psihologie umană, votantul american nu a vrut şi nu era pregătit să fie condus de către un reprezentant al sexului slab, cum îndeobşte sunt numite femeile. Poate părea ciudat, însă opinia mea asta rămâne: din subconştient ori chiar pe bune, electoratul american nu a dorit ca funcţia supremă să o deţină reprezentantul sexului slab. Argumente ar fi, căci America chiar se revendică a fi o naţiune macho, iar Trump chiar duce macismul la superlativ. Dacă privim spre Germania merkelistă ori mai nou Britannia may-istă nu prera inspiră teamă prin stepa rusă ori la nord de Himalaya. Sociologic s-a demonstrat că votantul majoritar al lui Trump a fost bărbatul alb de 45 de ani sau peste. Evident acesta este doar un argument, altul ar fi că doamna Clinton chiar a fost neglijentă în serviciul public (vezi e-mailurile), a fost ambiguă de-a lungul carierei politice iar până la urmă era cam nefirească idea unei dinastii Clinton ce se perindă recurent pe la Casa Albă. Părea hilar să te gândeşti că n-o fi în toată America altul decât ca soţia să vină pe urmele soţului ca să conducă ţara! Pot fi considerate aspecte secundare, deoarece lupta s-a dus pe programe, pe ce va face fiecare, mai ales în interior... iar răspunsul l-a dat electoratul! citind discursuri publice de-ale lui Trump am realizat că: omul nefăcând politică la nivel înalt, nu avea un discurs rafinat politicianist ci o retorică mai abrazivă, toate calate pe experienţa personală de viaţă ca antreprenor, însă un discurs al concretului, alăturat averii dobândite prin forţe proprii. Fiind deja o persoană publică, de decenii, chiar personaj în filme sau show-uri media, avea deja notorietate, însă una prost înţeleasă. S-a crezut că acest fenotip uman aparţine doar entertainmentului, iar în politică ar fi un clovn picaresc din zodia fanfaronadei. Iată că nu a fost deloc aşa! Cum spuneam, citind acea cărţulie despre Trump, dincolo că pe bună dreptate a răzbit între rechinii marelui business american, avea motive să se etaleze, deoarece omenirea se află sub mantia expunerii maximale... nu degeaba metrosexualul reprezintă chintesenţa succesului. Trump poate fi judecat ca anti-sistem când spune ceea ce gândeşte nefiind constrâns de interese de partid (meschine adeseori), "sfidând" ideologii decrepite care nu mai impresioneză un electorat ce nu stă toată ziua să analizeze corectitudinea politică, ori cum stă treaba cu valorile, să pună în balanţă dacă s-a ieşit din schema ideologiei de partid etc. Acest electorat, nici mai cu moţ nici mai şcolit ca altul din lumea întâi, a vrut ceva concret, ceva care rezona în interiorul lui şi cel mai mult, tot ca opinie personală -  distanţa între America reală şi percepţia ei ca super-putere implicită, aspect pe care americanul obişnuit nu-l mai găseşte în realitatea lui cotidiană. Trăia un mit, dar un mit al sistemului internaţional, nu al lui personal, iar establishmentul american s-a cramponat şi cantonat for ever în acest mit, mit cu care se hrănea şi pe care vroia să-l perpetueze, uitând de astronomica datorie publică, schimburi economice dezastruoase cu Asia preponderent, dar nu numai, cu scurgerea în aceeaşi zonă sau la sud în Mexic atât a milioane de locuri de muncă dar şi a capitalului, totul pentru maximalizarea profiturilor unui procent infim american. Aşadar politicile lui Trump au caracter autarhic, oarecum naţionalist şi stupoare! chiar o tuşă de socialism, conform discursurilor sale publice. Demantelând ideologia de partid, Trump a pus pe tapet pragmatismul, interesul american (de altfel onest, deoarece orice naţiune are interese proprii) şi a expus franc opiniile sale pornind de la înălţimea funcţiei şi puterii Americii. Nimic nou sub soare, doar că prea binele făcut prin lume a expus America prea mult, aducând-o la sapă de lemn. O întrebare care spune multe, pusă de Trump: când aţi văzut ultima dată un Chevrolet prin Tokio? - şi nu pentru că industria auto americană nu produce, cât pentru că politicile restrictive japoneze, naţionalismul economic japonez etc au cauzat toate acestea.

 Pâna să ajung să-l citesc pe Trump, evident că am căzut pradă presei mainstream ce-l demoniza, crezând că moderaţia clintoniană va răzbi, însă nimic din discursul său nu pare atât de deplasat (mici, mici excepţii doar) cât efectivele probleme economice, sociale etc ale Americii.   

  Aşadar bun venit, DT!

SĂPTĂMÂNA DECISIVĂ

 Putem număra pe ore timpul rămas până la instalarea unui nou locatar în Pennsylvania Avenue. Aşadar scrutinul electoral american ce ţine pe jăratec mapamondul, ce de facto este deja în desfăşurare începând cu săptămâna trecută, ţinând cont de particularităţile sistemului electiv american. Cei doi protagonişti ce sunt arhicunoscuţi atât prin prestaţiile avute în dezbaterile televizate, ce au făcut deliciul publicului, cât şi prin notorietatea fiecăruia, Clinton ca fostă Primă doamnă dar şi ca un cunoscut om politic iar Trump ca magnat, nonconformist şi excelând prin faptul că ajuns la 70 de ani nu a deţinut niciodată vreo funcţie politică.

  Aşadar o premieră pe scena politică americană unde pe ambele laturi ale eşichierului ideologic avem parte de numita premieră, mai explicit o femeie vs. un "intrus". Evident că aceste premiere, trecând dincolo de prestaţia celor doi în campanie, ţin ştacheta ridicată foarte sus, vis-a-vis de interesul atât a poporului american cât şi al întregii omeniri cum spuneam, pentru noul preşedinte ce se va instala la Casa Albă.

  Deoarece am intrat în al doilea secol american iar provocările la nivel internaţional sunt la fel de angajante pentru titularul de la White House, nu mai trebuie reamintit aspectul că întradevăr tot mapamondul cu căţel şi purcel stă în expectativă aşteptând decizia electoratului american, decizie care va da cursul politic pentru anii ce vin şi pentru că cei doi protagonişti reprezintă acele premiere, lumea se întreabă din colţ în colţ... ce şi cum va fi?

  Doamna Clinton reprezintă establishmentul de la Washington, iar ca dovadă mai bună nu putem lua decât aspectul că inclusiv preşedintele Partidului Republican, liderul Camerei Reprezentanţilor ori membri marcanţi ai aceluiaşi partid ca senatorul McCain, fostul Secretar de Stat C.Powell sau ex-candidatul Mitt Romney au declarat făţiş că nu sprijină candidatura lui Trump, aşadar omul lor. Reprezintă fără doar şi poate un aspect inedit, probabil unic în istoria americană, ca propriului tău candidat să-i spui pas făţiş, fără ascunzişuri. Trecând de acest aspect, doamna Clinton este o obamistă poziţionată o idee mai la dreapta, însă păstrând linia directoare ideologică a Partidului Democrat. Având suficiente chichiţe dezvăluite şi mai în urmă dar şi mai recent de către Poliţia Federală, totuşi fiind pe Potomac de mai bine de un sfert de secol cunoaşte dedesubturile politicii americane, dincolo de aspectul că oricum a mai locuit la Casa Albă vreme de opt ani. Deci o putem acuza de orice, doar de lipsă de experienţă nu, cu atât mai mult că este hârşită şi în bătălia pe politici publice (interne) deoarece a fost şi senator. Având un discurs mai moderat decât al contracandidatului, având în spate şi media mainstream, mogulii de la Hollywood ori forţa financiară a Wall-Street-ului a fost până pe ultimii metri favoritul cursei, însă tulburarea apelor de către FBI a bulversat avantajele pe care le deţinea. Lupta s-a dus oricum pe problemele interne de la imigraţie şi locuri de muncă până la primirea de refugiaţi din Orient, avort-unde şi România a fost pomenită, ori relocarea unor industrii în interiorul sau afara ţării pe fondul globalizării. Chestiunile de politică externă, cum spuneam, păstreză linia politicii de colaborare, deschisă de către W. Wilson în urmă cu un secol, ce dau conturul ideologic al democraţilor, evident cu particulariţăţile fiecărui titular al fotoliului prezidenţial, unde evenimentele de moment pun eticheta administraţiei respective. Făcând aşadar un arc peste timp de la Wilson la Obama, democraţii au fost in genere porumbeii iar republicanii ulii. Ca un paradox până la urmă, atât în Primul cât şi în al Doilea Război Mondial, Casa Albă era democrată.

  Donald Trump care de-a lungul ultimelor două decenii a trecut când de la democraţi la republicani, cînd invers, este catalogat de media globală că ar fi candidatul antisistem. Fireşte, ţinând cont de faptul că pe linie de partid fiind doar un simplu membru fără funcţie la orice nivel, la momentul când în urma a 16 tururi succesive în interiorul partidului s-a văzut în postura de ultim rămas, şi-a permis să eludeze tradiţia GOP ( Bătrânul Vechi Partid), vorbind de tradiţie exprimam ideologia, putând să-şi exprime liber opiniile politice. Analizând discursul lui Trump, el spune adevăruri incomode, pe care acei lideri din propriul partid probabil că le gândesc ori probabil că sunt în asentimentul lui, însă atât politica de corectitudine cât şi discursul politic cu retorica sa delicată, cu iz de limbaj diplomatic nu le permit să-i acorde carte blanche. Trump par excellence

a fost omul spectacol, neinhibat, fără compromisuri, din topor cum se zice în popor... însă a prins, ceea ce denotă că o parte însemnată a electoratului american asta doreşte. Analizând mai detailat programele sale de politici interne, ele vorbesc acelei majorităţi tăcute de care vorbea un antecesor de-al său pe linie de partid, fostul preşedinte Nixon, populaţia din centrul Statelor Unite, din zonele rurale care întotdeauna au fost mai conservatoare şi au reprezentat acele gulere albastre (muncitori manuali etc) care în ultimele două decade şi-au pierdut cu milioanele locurile de muncă, mai ales din cauza reginei Globalizare dar şi imigranţilor într-o anumită măsură. 

  Polarizarea excesivă a societăţii americane, creată de acest inedit al premierelor, ne va da răspuns în decurs de mai puţin de o sută de ore despre noul preşedinte. Evident că şi în România, clasa politică şi nu numai aşteaptă asiduu noua administraţie, iar vocaliza este îndreptată în direcţia pro-Clinton. Deoarece fiind privită mai moderată, neavând discursul tranşant şi imprevizibilitatea lui Trump, este privită ca o speranţă pentru România, însă nu trebuie să cădem în plasă, iar dacă Trump va prelua frâiele în Biroul Oval nu-şi va tempera atât retorica cât şi atitudinea. Nu pot să cred că venind Trump, va fi atât de exuberant pe cât a lăsat să transpară în campanie, ci cred că a fost o atenţionare a acelora care s-ar putea simţi cu musca pe căciulă pornind de la musulmanii din America, invazia a milioane de clandestini dinspre Mexic, Europa ce e apărată pe banii contribuabilului american, punerea Rusiei pe picior de egalitate cu America, dându-i prestigiul pe care il clamează -  sunt tot atâtea aspecte care il livrează pe Don in afara sistemului şi a discursului politic american post Război Rece.

  Personal înclin să cred că moderaţia o va aduce pe doamna Clinton în oficiu dar să nu anticipăm... nebănuite sunt căile Proniei Divine.