"PREŞEDINŢII MORŢI"

  Americani vorbesc despre bancnotele lor că ar fi "preşedinţi morţi" însă nu toate personalităţile de pe bancnote au fost preşedinţi. Benjamin Franklin care îşi are efigia pe cea mai cunoscută bancnotă din istoria lumii, cea de 100 dolari, nu a fost preşedinte, însă era cel mai vârstnic şi mai respectat politician dintre Părinţii Fondatori. Surpriza vine de la bancnota de 10 dolari unde figurează Alexander Hamilton care nici el nu a fost preşedinte şi spre deosebire de Franklin nu era o personalitate marcantă, el a fost doar, şef al Trezoreriei... dar se pare că a contat suficient de mult pentru a-şi primi "nemurirea". În 1789, la doar 33 de ani fiind numit şef peste finanţa americană, a prezentat în Congres Raportul asupra problemei manufacturilor, unde trasa liniile directoare ale politicii economice americane, linie cu accente puternice de protecţionism, iar în cazul că în contemporaneitate un ministru de Finanţe al unei ţări în curs de dezvoltare ar prezenta un asemenea program, Departamentul Trezoreriei americane l-ar critica aspru iar FMI şi Banca Mondială l-ar trata ca pe un fundamentalist al finanţei. O altă particularitate o reprezintă aspectul că nu doar Hamilton gândea aşa ci şi ceilalţi companioni de pe numitele bancnote. G. Washington, preşedintele ce apare pe bancnota de un dolar, la ceremonia sa de investire a apărut în haine ţesute în America special pentru eveniment, gest ce azi ar fi taxat de către Organizaţia Mondială a Comerţului (unde şi SUA sunt parte) ca o violare a regulilor OMC de transparenţă a achiziţiilor guvernamentale. Washington printre altele, e cel ce îl numise pe Hamilton, aşadar idei comune, dincolo de aspectul că fusese ordonanţa lui în Războiul de Independenţă. La bancnota de 5 dolari îl avem pe A. Lincoln, un protecţionist celebru care în Războiul Civil a crescut tarifele pe produse externe la cele mai înalte cote. Pe bancnota de 50 de dolari, eroul Razboiului Civil generalul Ulysses Grant, ce ulterior accede la funcţia supremă, sfidând presiunile britanice de adoptare a comerţului liber în America, spunea fără nicio reţinere că "peste 200 de ani, când America va obţine din protecţionism tot ceea ce va putea obţine, va adopta şi ea comerţul liber". Aparent, preşedintele de pe bancnota de 20 de dolari T. Jefferson părea adeptul capitalismului pieţei libere, dar idea sa că brevetele sunt "asemenea aerului" adică libere, contravin importanţei acordate azi de către corifeii pieţei libere care cer o protecţie maximă a brevetelor, patentelor, invenţii etc. Deci un alt perdant în sistemul economic promovat azi de către Statele Unite. "Jefferson" este greu de găsit, deoarece bancnota de 2 dolari este foarte rară. Andrew Jackson, "preşedintele" bancnotei de 20 de dolari, cel care se proclama protectorul "omului obişnuit" a fost un conservator fiscal exacerbat iar în timpul mandatului său media tarifelor pe produsele de import era în jur de 35-40% reprezentând cifre enorme. El era cunoscut şi ca fiind împotriva străinilor, iar în 1836 a anulat licenţa pentru cea de a doua Bancă a Americii, una din justificări fiind că o proporţie prea mare era în mâna unor investitori străini (preponderent britanici)., aproximativ 30%. Dacă în zilele noastre preşedintele unei ţări în curs de dezvoltare ar închide o bancă susţinând că ar fi deţinută în proporţie de 30% de către americani, ar provoca o criză în Trezoreria americană.

  Aşadar zi de zi, milioane de americani plătesc un Cadillac ori un Coca-Cola cu un Franklin sau un Grant primind rest în Washington, neştiind că aceşti oameni politici au fost nişte protecţionişti, protecţionişti pe care grosul presei americane fie liberală ori conservatoare îi desfinţează permanent şi oriunde ar fi pe mapamond. Bancheri din New-York ori profesori universitari din Chicago scriau articole dispreţuitoare unde puneau la index glumele xenofobe ale lui Hugo Chavez, ex-preşedintele Venezuelei, în prestigioase ziare cum ar fi The Wall Street Journal, pe care le cumpără la colţul străzii cu Jackson, neştiind că acesta era mult mai xenofob ca şi Chavez. 

  Preşedinţii morţi nu mai vorbesc, dar dacă ar face-o, le-ar spune compatrioţilor şi altora că politicile promovate de către urmaşii lor sunt opusul a ceea ce au făcut ei pentru a transforma o economie agrară de mâna a doua, dependentă de munca sclavilor, în cea mai mare putere indusrială a lumii.