Am avut Brexit, am avut puciul ratat din Istanbul spre Anatolia şi ieri am avut ... stupoare, o mostră consecventă de machiavelism ... a se citi realism politic.
După turbulenţa în care intraseră relaţiile bilaterale ruso-turceşti pe fondul doborârii unui avion militar de luptă într-o zonă no man-s land - teritoriu al nimănui iată minunea ... vizita, am putea spune istorică, de ieri a dictatorului Erdogan în oraşul natal al lui Vladimir Vladimirovici, fostul Leningrad sovietic, adicătelea actualul Sankt-Petersburg. Evident că dincolo de discuţiile pentru presă şi urechile noastre, ale celor din public, s-au discutat chestiuni importante ce le vom afla ... aşa mai târziu, înţelegeţi cum ... este clar că cei doi lideri au nevoie unul de celălalt, aşadar lăsând de o parte animozităţile ce păreau ireconciliabile pe termen mediu dacă nu lung cumva. Asistăm aşadar la prima breşă majoră în strucura ce părea de monolit a NATO, organizaţie ce se pretinde condusă cu o mână de fier dinspre Washington. Se pare că ne-am înşelat! Căci ce poate fi mai evident, decât întoarcerea cu 180 de grade a Ankarei, în urma refuzului american de a-l oferi pe tavă pe presupusul încă lider al mişcării de răsturnare a stării de fapt turceşti ... clericul Gulen, despre care Tayyip Erdogan vitupera că ar fi urmărit scoaterea sa pe uşa din dos a istoriei.
Din spusele unor anumite vocalize ce au un cuvânt greu de exprimat vis-a-vis de situaţia geopolitică internaţională se desprinde conturarea unei axe trilatelare Moscova-Ankara-Teheran, deoarece cu doar câteva zile în urmă a avut loc o întâlnire la nivel înalt iraniano-rusă ce prevestea următoarea de pe tabla de şah, cea turco-iraniană. Evidenţa nu mai trebuie scoasă în faţă, deoarece cine are ochi şi urechi să vadă şi audă realizează că Rusia are nevoie în Eurasia de aliaţi cât mai puternici pentru a contrabalansa monstrul creat de Statele Unite în jurul ei, atât NATO cât şi corespondentul său politic UE.Turcia joacă o chintă în două capete, având avantajul de membru al alianţei nord-atlantice, cu o armată imensă, cu baza din inima Orientului Apropiat cea de la Incirlik astfel că plaja sa de manevră este suficient de elastică ... doar să nu se rupă, întinzănd-o prea tare! iar extrema elasticităţii sale o reprezintă taman vizita de reconciliere din cursul zilei de ieri. Putin este beneficiarul puciului eşuat turcesc, deoarece s-a trezit peste noapte curtat de acest cameleon anatolian ieşind puţin din corzi ca un boxer ce mai răsufla doar din inerţie deoarece îngrădirea americană e tot mai feroce, în lumina recentului summit polonez par exemple, depăşind-o cu mult pe cea din era sovietică când era protejat de celebrul cordon sanitar creat de Stalin în estul european. Iată că apele s-au învolburat în mai puţin de o zi, asta deoarece Erdogan vede că Washingtonul îl cam ignoră, la fel madam Merkel cam trage de timp cu el, astfel ca micul sultan a cotit-o rapid spre Moscova, dând fiori reci atât pe Potomac cât şi mai aproape pe Batrânul Continent.
Acum se pune fireasca întrebare prin toate marile cancelarii vestice ... ce va urma ? lăsând la o parte acordurile economice dintre cele două ce propun sume astronomice, deloc neplauzibile până la urmă, este evident că la momentul în care avionul ce-l va purta la Ankara în curând pe Secretarul de Stat Kerry, el va avea o marjă de negociere mai puţin solidă, deoarece turanul Erdogan dacă va păstra aceeaşi retorică furibundă şi aceeaşi emfază se va putea trezi că Ankara va da cu flit, şantajând cu baza NATO ori cine mai ştie ce aşi în mânecă mai deţine acest fanfaron, ce visează la trecutul eminamente defunct de mare putere a otomanilor. O lecţie a istoriei recente spune că ar trebui să nu laşi tot felul de închipuiţi să ţi se urce în cap, deoarece dacă le dai frâu liber cu greu îi mai ţii în dârlogi. Evident ca nu putem pune semnul egal între Hitler şi micul sultan, dar şantajul de care sunt convins că va fi capabil să-l joace cu Secretarul Kerry, probabil că va pune binomul SUA-UE în faţa de a oferi acestuia tot felul de pretenţii nerealiste cum ar fi : anularea vizelor pentru cetăţenii turci ce călătoresc în UE, recunoaşterea guvernării sale ca una democratică, acceptarea de a nu mai fi sprijiniţi combatanţii kurzi din Siria şi Irak de catre armata americană, extrădarea clericului Gulen etc, etc.
Nu sţim cu certitudine de ce este capabil acest visător la glorii apuse, însă dacă puterea atât economică, cât şi politică, militară şi nu numai a lumii vestice ar ceda la şantajul cu prietenia moscovită iar în subsidiar a unei ligii pan turco-persane ce trece şi pe la Baku prin înfloritoarele câmpuri petroliere azere, atunci dintr-o perspectivă est-europeană am putea spune că pentru a păstra în siajul euro-atlantist pe aceşti otomani, am fi din nou ca în perioada Războiului Rece, mase de manevră ( a se citi de sacrificiu ) deoarece nu trebuie uitat câte şicane am avut de îndurat până a fi admişi ca membrii oricum de mâna a doua a structurilor comunitare şi euro-atlantice să nu uităm că MCV-ul este încă pe rol, iar acest trubadur asiatic ce arestează zeci de mii de generali, profesori universitari, ziarişti, lideri de opinie etc chipurile conduce un stat democrat ( cum susţinea preşedintele Obama ) ce mai mult, catadixeşte să sfideze, să ameninţe în dreapta şi în stânga dar cel mai grav să încalce flagrant drepturile şi libertăţile atât de invocate în această lume ce încă îl curtează.
Da, ştim că Machiavelli este părintele din care îşi trag seva Kissinger, Brzezinski, Freedman aceste eminenţe cenuşii ale politicii externe americane, dar... cum rămâne cu democraţia?
No comments:
Post a Comment