Este deja istorie, decizia britanică din 23 iunie 2016 de a părăsi construcţia europeană pentru un viitor mai "luminos", evident în mintea lor obosită... a celor care au văzut în Brexit un nou început, restabilirea independenţei şi mai ales a mândriei Albionului. Nimic mai fals, mon cher John Bull.
Uniunea Europeană, aşa cum o ştim şi percepem azi, reprezintă rezultatul istoricei reconcilieri germano-franceze care în decursul a şapte decenii au zdruncinat ireversibil prin cele trei războaie duse între ele întregul construct geopolitic mondial. Ce este mai puţin sau deloc cunoscut de către majoritatea cetăţenilor europeni şi nu numai, îl reprezintă aspectul că în spatele acestei instituţii, recte Uniunea Europeană s-au aflat întotdeauna Statele Unite. Da, precum auziţi... şi nu trebuie să constituie o mirare, dacă facem un salt înapoi în timp imediat după destrămarea Reich-ului nazist. În acele zile, când ameninţarea sovietică asupra unei bune părţi a Europei era o certitudine, iar cei care au avut " norocul " să cunoască aceasta cu atât mai mult, Washingtonul de unul singur a trebuit să facă faţă unor provocări extreme, ştiindu-se că atât Imperiul Britanic cât şi surata franceză erau doi muribunzi ce stăteau să-şi dea obştescul sfârşit. Ei bine, în frenezia şi efervescenţa acelor zile, când America de facto conducea lumea, a înţeles că Stalin aplica mot-a-mot doctrina războiului ideologic de a transforma întregul mapamond în roşu.
Aşadar, declaraţia Schuman de reconciliere franco-germană, a fost o idee a Secretarului de Stat din administraţia Truman, Dean Achenson, idee prin care administraţia pomenită a constrâns mergând până la ameninţări directe Franţa de a accepta noua construcţie europeană. Truman a sesizat că Acordul de la Yalta se duce pe apa sâmbetei, aşa că avea nevoie de un front unit al democraţiilor vestice în faţa pericolului sovietic. Începând cu sfârşitul anilor '40 ai secolului trecut toate administraţiile americane ulterioare au finanţat pe ascuns ridicarea U.E. la ceea ce reprezintă ea azi. Deci, ne stârneşte un zâmbet antamarea Brexit-ului, că vezi Doamne chipurile facem ( britanicii ) jocul Americii, ori euroscepticii continentali care au vrut să vadă permanent U.E. ca pe o kabbală americano-britanică de dominaţie a ţărilor de pe Bătrânul Continent. Faptul că, Londra a schimbat macazul, votând ieşirea, a încurcat ideea americană a unei Europe puternice, punându-i în dilemă pe toţi acei oameni politici europeni care chiar credeau în presupusa kabbală ... lăsându-i cu buzele umflate. Porninând de la de Gaulle trecând pe la le Pen sau alţii toţi au fost americanofobi convinşi, care credeau că prezenţa britanică în structurile europene reprezintă calul troian american în Europa. Nimic mai fals. Iar pentru britanicii având repulsie totală vis-a-vis de Uniune, trebuie să cunoască aspectul covârşitor că Jean Monnet, unul dintre Părinţii Fondatori ai construcţiei europene, a fost în perioada Războiului Mondial, " ochii şi urechile " preşedintelui F.D. Roosevelt în Europa, deci el lucra eminamente în slujba unei idei americane. Deci stimaţi britanici! De unde " ura " contra U.E.? când Uniunea este o construcţie americană, iar dacă stimabilii britanici ar fi mai informaţi ar cunoaşte aspectul deloc surprinzător că, serviciile secrete americane au finanţat mişcarea europeană în taină zeci de ani şi au dus o muncă de Sisif pentru a introduce Regatul Unit în proiectul comunitar.
O pleiadă de foşti directori ai C.I.A incepând cu legendarul Bill Donovan primul director al părintelui numitei agenţii, cel ce a ţinut hăţurile OSS-ului în perioada marasmului Axei, continuând cu nu mai puţin celebrii Walter Bedell Smith şi Allen Dulles ce în plin Război Rece au condus cu cinism Agenţia, absolut toţi au dus o politică de forţă pentru construcţia Uniunii Europene. Şi atunci, recurent punem fireasca intrebare: - ce a urmărit Marea Britanie prin ieşirea din familia europeană, când este bine ştiută relaţia specială din ultimele decenii bune dintre Londra şi Washington? Pentru a descuraja orice decizie de a părăsi Uniunea, preşedintele Obama se exprima în aprilie acest an pe Tamisa că " în cazul în care Marea Britanie părăseşte U.E., ar putea dura cinci, chiar 10 ani să ajungem la un rezultat " vizat fiind acordul de liber schimb S.U.A-U.E. deoarece prin secesiune Regatul se autoexclude de la acesta. Întradevăr au existat şi viziuni, minoritare oricum, în spectrul politic american care au vrut să vadă în noua construcţie un superstat rival Americii.
Concluzia care se desprinde, având şi avantajul unor documente inedite, o reprezintă aspectul că Brexit-ul a luat pe picior greşit atât America, cât şi Uniunea şi nu în ultimul rând numeroşi britanici care a doua zi deja o dădeau la întors. Puse cap la cap, putem spune că este o ironie a sorţii ca taman cel mai bun şi obedient aliat american din cadrul Uniunii să boicoteze şi să pună în pericol o muncă de aproape un secol dusă de pe malurile Potomacului, iar simultan acei anglofobi notorii cum sunt francezii să realizeze prea târziu că este în detrimentul Uniunii acest Brexit laş până la urmă, iar finalmente toţi britanicii să rămână profund nedumeriţi de ceea ce s-a întâmplat.
Din toată ecuaţia, pierde atât America, cât şi Uniunea şi Regatul Unit iar marele câştigător este evident... Rusia cu Putin jubilând.
No comments:
Post a Comment