„Lasă, lasă, lasă, lasă... că ne-ntoarcem noi
acasă”... Ilarion, Colea, Jean, Iurie, Dem, Puiu etc şi acum... nemuritorul,
cum pe bună dreptate Ion Besoiu s-a exprimat la trecerea în nefiinţă nu a
omului... ci a artistului... cel ce a fost Sergiu Nicolaescu.
Doar un zâmbet amar pot avea, când folosind
celebrele versuri Phoenix-iene, am pomenit câţva din titanii cinematografiei
noastre... intraţi în eternitate, că s-au întors... da s-au întors în casele,
în inimile, în subconştientul („Un fleac m-au ciuruit”) nostru, a celor ce am
crescut, trăit, alături de ce a fost... „Noi, cei din linia întâi” a celei de-a
şaptea arte.
Să mori octogenar, se poate spune că ai avut o
viaţă împlinită, iar Maestrul înclin să cred că s-a simţit cvasi-totalmente
aşa.
Să trăieşti vremurile în care a pus în luminile
rampei producţiile care au dat pasiune, trăire, unora dezamăgire sau
indiferenţă, este o realitate şi parte a unui capitol controversat, plin de
subiectivism coroborat cu multă răutate şi invidie din partea, mai ales a unor
fazani, ce aveau varii etăţi în epoca pomenită. Însă, iar aici îl plagiez pe
istoricul Djuvara care plastic îl numea „cretin profund” pe un parlamentar... o
turmă întreagă de profundităţi troglodite, frustrate, neîmplinite, au tăbărât cu mic cu mare, care mai de care,
emfatic şi bombastic, să dea să lovească... doar, doar ies şi ei din cloaca
noroioasă şi putredă unde zac şi-şi îneacă lipsa (dorită de altfel) de a ajunge
în Pantheonul naţional al recunoaşterii unor merite sau realizări.
Nu mă lasă condeiul să nu-i amintesc, din vârful
peniţei...acel editorialist (jurnalist) ce liniştit ar putea să emigreze în
KwaZulu-Natal pe post de saltimbanc sau măscărici, oricum îi permit „vastele”
propensiuni în absolut orice, ori un director de muzeu de undeva din ţară, de
care în afară de câinii vecinilor, n-a auzit nimeni, însă vine cu judecăţi de
valoare; lista ar putea fi îmbunătăţită... însă artistul, actorul şi nu în
ultimul rând regizorul Nicolaescu cel mult ar fi zâmbit pomenindu-i-se despre
aceşti fluturi de stepă.
Indubitabil, timpurile şi fairplay-ul dau dreptul
la opinie oricui, fie neofit fie cunoscător al cinematografiei; aş fi eu în
primul rând meschin, că exprimându-mi oripilarea faţă de un asemenea tip de
însăilări să nu ascultăm şi vox populi (la urma urmei chiar persoană publică
fiind respectivul, este parte a poporului implicit).
Cariera Maestrului, rea, bună, fără doar şi poate
nu sunt critic de cinema, la fel şi cei ce apar pe sticla şi-şi urlă
vituperaţiile de dragul de a se auzi sau să fie remarcaţi, o poate judeca şi
cuantifica în primul rând publicul iar undeva în timp istoria artei
(cinematografice). Ce pot remarca, în primul rând statistic, afluenţa a zecilor
de milioane de spectatori în sălile de cinema, la cele 60 de filme regizate şi
apropo...că a fost omul regimului, ok, dar nimeni nu a adus cu arcanul publicul
la spectacol, iar sprijinul cu figuranţi, logistică, bani, etc, nu vin să spun
aşa au fost vremurile, însă dacă am privi şi-n alte ogrăzi, sunt sigur că găsim
similitudini. În teorie arta ar trebui să meargă de la sine, fără sprijinul şi
imixtiunea statului... dar privind totuşi obiectiv, maestrul era sub vremi şi
nu invers.
S-a spus că era naţionalist (vezi America), că nu
s-a respectat adevărul (dar cine deţine Marele Adevăr?) istoric, că a copiat
(toţi se inspiră la un moment dat de undeva) pe nu ştiu cine. Categoric,
Maestrul a fost în primul rând un om ce a încercat după puteri să creeze şi să
lase în urma sa ceva. Nenumăraţii factori care i-au dat această şansă unică, au
ţinut de noroc, hazard dar nu în ultimul rând de VALOARE.
Nu pot să spun că am văzut mai mult de o mie de
filme in viaţa mea, pornind aleatoriu de la “Zbor deasupra unui cuib de cuci”
până la „Rambo” să zicem, dar ce pot să susţin cu tărie este că nici „Troia”
(computerizat), nici „Plutonul” lui Stone ori mai ştiu eu ce, n-au reuşit să mă
năucească atât de mult încât să-l privesc pe Maestrul Nicolaescu ca pe o
bibilică căzută într-un ţarc cu tigri, neştiind ce se întâmplă.
Maestrul nu „are” şi nu „va avea” niciodată nevoie
de pro domo; publicul a făcut-o, o face şi va continua să o susţină mult timp
după ce detractorii săi vor fi nişte biete năluci navigând spre nicăieri.
„Noi, cei din linia întâi” este un film, aparţinând
cinematecii maestrului Sergiu Nicolaescu.
MAESTRE N-AI PLECAT.
VEI PLECA ATUNCI CÂND VOM PLECA ŞI NOI!
