Spiritualitate chineza

 Candva Zhuang Zhou s-a visat fluture. Ce fericit era fluturele! Era atat de incantat si bucuros, incat nu mai stia ca este Zhou. Insa, deodata, s-a trezit si s-a mirat ca este Zhou. Nu mai stia daca Zhou se visase fluture sau fluturele se visase Zhou. Asadar, intre Zhou si fluture trebuie ca exista o deosebire. Aceasta se numeste "Transformarea Lucrurilor" .

 

             ZHUANG ZI, FILOSOF CHINEZ aprox. 369 - 286 inainte de anul zero.

 

EUROPA INCOTRO!

    Triplu AAA, inflatie, deflatie, piete, relocalizari, agentii de rating, foi de parcurs criza datoriilor, eurobonduri, devalorizare interna, fuga capitalurilor (cred ca nu in cosmos), mari specialisti ca Nouriel Roubini, Ian Bremner sau Paul Krugman... toate aceste cuvinte sau nume pentru europeanul de rand nu reprezinta aproape nimic sau in cel mai fericit caz :), ceva de genul cum i s-ar vorbi intr-o limba total necunoscuta ori una moarta demult.

  

    Europa, acest nume mitologic grecesc, este in primul rand un conglomerat inghesuit pe un spatiu restrans de natiuni ce incearca sa se transforme intr-o uniune, stat federal, natiuni asociate...spuneti-i cum doriti... ca directia sau rezultatul e cam totuna.

   Facand un arc peste timp in "anii de glorie ai prosperitatii" vest europene, pot oferii un raspuns la ceea ce ni se serveste drept, Marea Criza. In acei ani (perioada 1950-1975) cand economia globala era in alt stadiu si la alti parametri, guvernele tarilor din fosta CCE, numele mai vechi al actualei UE, isi permiteau sa dea salarii, protectie si asistenta sociala si medicala deoarece gandeau pe termen scurt, nu priveau cum va fi treaba cu cei de peste 1,2 generatii. Se imprumutau cum vroiau, huzureau cu banul public... occidentalul traia cu mult peste puterea reala a economiei ... si a venit ziua scadentei, la un moment dat.

     O paranteza larga am de facut.Noi, cei din blocul comunist eram invidiosi pe aceasta bunastare la vedere, care cum spun era artificiala... adica era peste forta autentica a economiilor respective.

    Si uite-asa intr-o noapte:) a venit scadenta! Cand aceste state s-au "lipit" strict pentru propriul interes cu fostul bloc rasaritean au realizat ca nu mai pot sustine acele politici anterioare (aparitia tigrilor asiatici, forta economica americana si japoneza etc)... doar cativa dintre nenumaratii alti factori obiectivi ce au concurat in a frana "prosperitatea" europeana. Ei (vesticii), in mintea lor sugubeata, credeau ca vor construi un super-stat rival in primul rand Americii. Trecand dincolo de diferentele insurmontabile de limba, cultura, obiceiuri... niciodata un finlandez nu va fi ca un portughez, un irlandez ca un grec sau un roman ca un german.

     Ok, aici am evidentiat aspecte istorice sau colaterale ce au premers crizei.Pe toate canalele media specialisti, politicieni si politologi, jurnalisti etc dau care mai de care cu solutii, bla-bla, vorbe pisichere oferind marele panaceu.

    CRIZA... stimabililor, este efectul politicii nesabuite a guvernelor din perioada amintita care PUR SI SIMPLU au azvarlit in dreapta si stanga cu bani ce nu le apartineau (ca nu-i aveau), mai mult, doar pentru a ramane la putere, stiind ca in ziua scadentei nu EI vor achita devizul ....au creat falsa impresie (la care si noi romanii am aderat) a unei bunastari perpetue.

   Asadar dupa acest mare balon de sapun toti au ajuns cu picioarele pe pamant, insa nenumarati din ei (guverne, oameni ) cu mari datorii fata de creditori.

    Europa este si va ramane ca acel personaj....doar un mit si nu o realitate statala.

Obama vs. Romney - Articol apărut cu o săptămână înaintea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite.

America a intrat pe ultima sută de metri a alegerilor prezidenţiale, eveniment ce va avea loc în luna ce urmează. Saptămâna aceasta a avut loc cea de-a treia şi ultima dezbatere televizată, a celor mai importanţi protagonişti ce se vor prezenta in faţa alegătorilor. Încercând să fac o analiză a şanselor, din perspectiva platformelor, carismei şi anumitor factori obiectivi, ţinând cont de situaţia internă americană cât şi a provocărilor pe eşichierul global, cred că s-ar putea trage unele concluzii, care să-mi ofere oarecum conturarea posibilului învingător.

               

 Aş începe cu preşedintele in exerciţiu, care la încheierea mandatului, iese oarecum erodat, ţinând cont că a intrat în exerciţiu pe fondul celei mai mari crize a lumii capitaliste (din toate timpurile). Pe lângă aceasta, se poate enumera, datoria guvernamentală, ştiindu-se că S.U.A, sunt cel mai îndatorat stat din lume, cu un deficit bugetar ce egalează sau chiar depăşeşte P.I.B-ul, ori controversata lege a sănătaţii, care stipulează şi garantează un minim de asistenţă medicală pentru absolut toţi americanii, totul prin creşterea contribuţiilor, fapt ce a stârnit suficiente controverse sau nemulţumiri, un somaj ce a fluctuat intre 8 si 10%, mare pentru America, care ani la rând a avut sub 5% această rată, cu relocalizarea locurilor de muncă, mai ales in Asia. Cu toate aceste mari probleme interne, neuitând totuşi situaţia externă, unde America este impilcată global, încercând să impună un anume model, dar care a devenit tot mai contestat in zonele ”periferice” ale mapamondului (vezi Orientul mijlociu, Africa de Nord, America de Sud, zona Asiei, etc).

Obama a câştigat in 2008, cu celebrul slogan ”Yes, we can” (Da, noi putem) iar acum vine cu unul ce pare ca îl continuă pe precedentul ”Forward” (înainte), sună… apropiat oarecum de îndemnurile moralizatoare ale unor timpuri destul de recente, ce paradoxal, ar contrazice că doar acele sisteme foloseau îndemnul mobilizator.

Nu pot lăsa în afara discuţiei, dosarul iranian, unde, din umbră, puternicul lobby israelian se pare că are un important cuvânt de spus. În ciuda acestor provocări, administraţia Obama, a condus corabia americană la limanul crizei, economia e cât de cât stabilă, oricum peste situaţia U.E. Ca puncte forte pentru actualul preşedinte, aş putea enumera, acordarea premiului Nobel pentru pace, lichidarea lui Osama bin Laden, participarea în jocul politic global de pe o poziţie mult mai conciliantă şi elastică decât rigida administraţie anterioara (Bush jr.), într-un context al unei lumi multipolare, cu toate că jocul duplicitar, dar nuanţat, încă persistă, cel puţin în relaţia cu Rusia, de exemplu. Pe de o parte o anume deschidere şi relaxare, bineînţeles exclud orice asemănare cu perioada războiului rece, iar pe de altă parte stăruinţe în controversatul scut antirachetă de la fruntaliile Rusiei, situaţie ce irita Moscova, mai ales odată cu reîntronarea putin-iana.

În urma acestui sinoptic, aruncând o privire spre contracandidatul democraţilor, reprezentantul republican Mitt Romney, apare oarecum ca marele necunoscut, cel puţin din perspectiva noastră (românească). Mormon (cult creştin, neoprotestant), însă parte a establishmentului american, se ştie că mormonii sunt printre posesorii celor mai mari averi din S.U.A.

Romney, pare un candidat surpriză, în sensul că este destul de puţin pus la punct, mai ales cu politica la nivel înalt, reprezintă oarecum linia deloc maleabilă a unui R.Reagan sau Nixon, care în contextul când erau la Casa Albă, tratau de pe poziţii oarecum de forţă, vis-à-vis de dosare suficient de sensibile, ale momentelor respective.

Pe probleme de politică internă, Romney este un continuator al liniei tradiţionale, republicane, suficient de conservator, a spus-o explicit că nu va taxa clasa medie bogată, revizuirea legii sănătaţii, programe specific de dreapta, acuze ca Obama este socialist şi aduce problematicile europene în casele americanilor prin programele sale.

La capitolul relaţiilor externe, a formulat implicarea, atitudinea şi imaginea Americii în cel mai clasic spirit al liniei republicane de după cel de-al doilea război mondial. Explicit, a numit Rusia inamicul public numărul unu, a tranşat în termeni alb-negru problematici gen China, ameninţarea teroristă, etc.

Punând în balanţă, plusurile şi minusurile celor doi candidaţi, neintenţionând să fiu subiectiv, aparte şi de sondajele de opinie americane, înclin să cred că noul locatar al incintei din Pennsylvania Avenue, va fi vechiul preşedinte, recte Barack Hussein Obama.

TITANII LITERATURII

     Nu retin numarul cartilor citite de-a lungul existentei, insa ce retin cu certitudine, este ca, autori precum F. Dostoievski si L. Tolstoi au reusit sa-mi rastoarne preferintele literare, iar profunzimea psihologica lasa loc pentru singurul apelativ ce-l pot folosi la adresa lor...TITANI.

    Nume mari, de la Homer pana la Shakespeare ori Aldous Huxley lecturandu-le, au lasat fiecare o tusa de unicitate plastica, asupra-mi... insa, mai sus pomenitii, prin forta degajata de personaje, prin acea psihologie abisala tipica operei dostoievski-ene ori maretia epopeica din "Razboi si Pace" nu lasa loc niciunui dubiu ca, grandoarea romanului rusesc de secol al nouasprezecelea, surclaseaza oricare alte creatii ale literaturii universale.

   "Idiotul" prin darul sau persuasiv de a pertracta daca personajul este sau nu,  un caz patologic..."Fratii Karamazov" cu dimensiunea psihologica total distincta a celor trei frati, ca sa iau capodoperele lui Dostoievski, nu in ultimul rand cazul lui Raskolnikov (Crima si Pedeapsa)..."delirul" personajului se apropie de o dementza voluntarianista... toate aceste bijuterii literare, reflecta intr-un mod magistral acea psihologie abisala care diseca adanc, tot mai adanc anima.

    Eposul razboiului ruso-francez din perioada gloriei napoleoniene, unde peste 500 de personaje se reunesc si-i dau suflu maretei creatii tolstoi-ene "Razboi si Pace", unde dictonul "qui a bu, boira" sau mai pe romaneste... cine a baut, va bea... pot sa conduca orice cititor prin analogie, cine a citit una din cartile de referinta a celor doi titani va mai citi si altele.

    Fara doar si poate, ca numerosi autori rusi...ca de exemplu Cehov, Gogol etc sau nenumarati corifei ai literaturii universale, linistit si-ar putea regasi numele in aceasta elita de campioni (titani) ai ligii literare mondiale, insa dupa umila mea opinie ei (cei doi sus numiti) sunt who's who a tuturor timpurilor.

Aşii policier-ului

Deunăzi, văzând ultima producţie a francizei “J.Bond”, mi-am reamintit de trei nume ale literaturii noastre ce, pe drept cuvânt pot fi numite, aşii policier-ului.

Poate, cei din generaţiile mai recente, n-au auzit de ei… ori i-au uitat şi… într-o ordine aleatorie ei sunt: Teodor Constantin, Rodica Ojoc-Braşoveanu şi Haralamb Zincă.

Aceşti maeştrii ai suspansului, ce liniştit pot sta în galeria universală a literaturii de gen, merită o indubitabilă re-aducere aminte.

Revăd cu ochii adolescenţei personaje… de la Melania Lupu până la Radu Mănăilă şi Bogdan Tudoraşcu ori seria în cinci volume a agentului B-39.

Recitind sau găsind titluri noi, la o distanţă de peste 20 de ani, am constatat cu plăcere, surprindere şi mirare că pasiunea, aprecierea şi… bineînţeles suspansul transmise n-au dispărut deloc, eventual am privit pe alocuri cu alţi ochi, ţinând cont că majoritatea lucrărilor aparţin “epocii anterioare”.

Eflorescenţa figurilor de stil, logica evenimentelor şi liniaritatea fină a desfăşurării acţiunilor, forţa, originalitatea şi psihologia personajelor, uneori teatrale şi gongorice, alteori înzestrate cu un bagaj cozeur, dau acestor maeştrii dreptul…     ” să dăm cezarului, ce-i al cezarului”.

Peste toate, ca un paradox, dacă nu forţez puţin nota, aş putea spune că toate aceste capodopere ale romanului poliţist au fost scrise în anii când căile de acces  sau informare erau mult limitate de o anume închistare sau rigiditate a regimului. Totuşi ţinând cont, că au fost suficient de multe traduceri ale literaturii de gen universale, ori pleiada de filme din acelaşi registru, s-a putut face o comparaţie sau punere în balanţă a acestor opere, pentru a vedea cu un ochi cât mai critic, cît de departe sau aproape, ne situăm de corifeii genului internaţional.

Nu cred că ar fi redundant să pomenesc doar câteva titluri, luând strălucitoarea “Moartea semnează indescifrabil” romanul cu care debuta R.O.Braşoveanu, ori izbutita serie de la “ Fiul lui Monte-Cristo”…sau “Mătrăguna contra monseniorului”, unde aceleaşi personaje principale dau unicitate stilului T.Constantin, iar H. Zincă cu a lui “Taina cavalerului de Dolenga” ce se apropie de E.A. Poe şi alte zeci de romane luate la un loc ce au pus genul suspansului, policier-ului, chiar şi istoric sau spionaj în câteva cazuri, acolo unde îi este locul… recte, galeria scriitorilor de ficţiune modernă a secolului douăzeci.

Aş fi bucuros şi în asentiment să existe la nivelul prozei actuale, o recurenţă a literaturii de gen care să ridice ştacheta cel puţin la nivelul acestor Aşi ai policier-ului. 

ICH BIN EIN BERLINER

Când în iulie 63, preşedintele Kennedy rostea aceste cuvinte, mulţimile l-au aclamat frenetic.

Gestul Kennedian, era un îndemn simbolic, mai ales, la dreptul vest-berlinezilor de a fi liberi într-o mare dominată de tancurile sovietice răspândite de jur-împrejur.

Azi, când pe diferite canale media se întrezăreşte refuzul german, spre accederea în spaţiul Schengen, cu o argumentaţie mai mult subiectivă, decât o pertinenţă şi o obiectivitate aproape îndubitabile, mă pun să răscolesc trecutul apropiat al relaţiilor bilaterale româno-germane.

Schematic, şi noi românii vrem să fim liberi, să circulăm ... liberi ca acei berlinezi ... trecând dincolo de frazeologia şi retorica politicianistă ce vine din cabinetele de la Berlin.

Aşadar, după catastrofa „Stalingrad”, Germania impusese condiţii aproape sclavagiste în relaţiile economice directe cu România, cu mici exemple, pot oferi date cum ar fi: pierderile înregistrate de România în balanţa schimburilor comerciale petrol – armament se ridicau la 36 miliarde lei (ai acelor ani), finanţarea trupelor germane în anii ’40-42 însuma 35 miliarde lei plătiţi de contribuabilul român. Şi toate acestea fără acoperire sau garanţii.

Să nu mai pomenesc de atitudinea Legaţiei Germane faţă de România, în momentul suspendării plăţilor provenite din clearing pentru a nu fi monopolizaţi de Reich, s-a spus nici mai mult nici mai puţin că România practică un „război  economic”.

Stau şi mă gândesc, contemporanii noştri germani sunt descendenţi din acei teutoni.

Acestea sunt fapte ale unor timpuri „recente” care se pare că statul german se face că le uită sau le-ar trece la index.

Deoarece actualmente, totuşi trăim într-o Europă ce se vrea integrată şi unită, las la o parte aceste aspecte mai întunecate ale istoriei. Însă nu putem accepta că, totuşi din punctul de vedere al Comisiei Europene, ne-am făcut temele, dar factori ce ţin de alte aspecte decât cele ale aquis-ului Tratatului de la Schengen ne sunt imputaţi.

Revin din nou la Kennedy care în acest discurs rostea: „Toţi oamenii liberi, oriunde ar fi ei, sunt cetăţeni ai Berlinului şi, prin urmare, ca om liber, mă mândresc cu cuvintele ...” din titlu.

Şi noi românii ca cetăţeni europeni liberi, vrem să fim liberi în a circula fără şicane de-alungul bătrânei Europe.

Acest articol a fost scris în zilele discutării accederii României în spaţiul Schengen.

Ne-am saturat de primit lectii

Trebuie sa avem curaj sa spunem lucrurilor pe fata. Nu putem primi etern lectii, de la un occident putred in interior si gaunos...decadent pana in maduva oaselor.

    Cine a inventat raptul, in forma lui cea mai agresiva, ca politica de stat? Nimeni altul, decat Imperiul Roman cu extensiile sale ulterioare pana in plin secol douazeci (spaniol, francez, britanic, olandez, portughez etc). Aici fac referinte la acele natiuni preponderent europene ce s-au erijat in ultimii ani in campioane ale democratie si predau in dreapta si stanga cum sta treaba cu drepturile omului si nu numai.

   Daca locuitorii, urmasi directi ai celor ce sute de ani au macelarit, distrus, stramutat prin sclavie, convertit cu forta, ar avea nimic altceva decat BUNUL SIMT SA TACA SI SA TINA CAPUL PLECAT pentru urmatoarele, macar trei generatii as zice, uite ca si occidentalul s-a schimbat.

   Insa cand vad, simt si traiesc pe propria-mi piele mostre de nesimtire si aratat cu degetul, normal ca nu pot sa tac.

  Nu merg mai departe de tam-tam'ul presei britanice cu invazia romano-bulgara. Dar domnilor....cand voi sute de ani "fugeati" pe marile lumii, concurand intre voi (toti piratii si ocupantii de teritorii i-ati proclamat cu emfaza, sir) care da lovitura cea mai "glorioasa" si asta ca politica de stat....cum e?

   Normal, e simplu sa spui asa au fost vremurile....eu ma erijez si spun....lasati la o parte ce fac anumiti romani azi....hai sa mergem in timp si peste o suta de ani totul va fi ok. Cam asa incercati voi sa va disculpati.

   Daca dati o raita prin Spania, Austria, Franta, Britania etc. si vedeti grandoarea monumentala a bisericilor, catedralelor, palatelor ati putea conchide...ce popoare harnice si bogate. Insa...stimabililor, aceste "minunatii" sunt patate cu sangele, durerea si mai ales FURTUL practicat sute de ani in vastele lor imperii.

   S-avem pardon....dar nu noi romanii trebuie sa primim lectii ci taman invers. Stimati europeni civilizati si civilizatori:), "drama" noastra ca nu ne-am pus pe capatuiala pe spatele si exploatarea altora e simpla. Noi am avut totul acasa asa ca nu ne-am apucat de nebuni sa colindam peste mari si tari, si ceea ce e mai dureros pentru voi, in marea voastra meschinarie intr-o mana Biblia si in cealalta sabia.

   Doar cateva exemple ce-mi vin la repezeala: genocidul practicat de Spania si Portugalia in cele doua Americi, exterminarea, alungarea, jaful, infometarea anglo-franceza in toate continentele....Nu vreau sa las pe din afara Belgia, Olanda, Germania, Italia care si ele au avut aceleasi indeletniciri.

    Asadar stimabilelor natiuni...dati lectii la voi acasa, nu pasati vina in directii total eronare. Om fi noi mai saraci, dar mai prosti cu siguranta nu.

    Recomandarea mea pentru oricare roman oriunde ar trai el este....CAPUL SUS. Ca daca avem compatrioti ce fac delicte in emisfera vestica, o fac in nume personal....SI NU CA POLITICA DE STAT...ca acesti detractori ai Romaniei.

DEMOGRAFIA COBOARĂ TREPTELE

(Oare vom dispare?)

Studii dintre cele mai ample, făcute în ultimele patru decade în ţările dezvoltate, relevă un scenariu sumbru, alarmant, chiar catastrofal, dacă aş avea o retorică pompieristică.

Într-un amplu articol din presa franceză, ne este semnalat, că demografii, în urma unor cercetări riguroase au constatat scăderea considerabilă a numărului naşterilor anuale, luate fiind în calcul ultimele 4-5 decenii.

Este ştiut faptul, tot pe baza cercetărilor, că în ţări ca S.U.A., Japonia sau Marea Britanie, una din patru femei abandonează ideea pro-creării; iar ca un paradox, aş putea spune, fenomenul este întâlnit cu preponderenţă în rândul femeilor cu studii superioare.

Se pune întrebarea: oare de ce? iar răspunsurile sunt dintre cele mai variate, chiar ciudate în opinia mea; mergând de la post-modernismul care a năpădit societăţile actuale, ce au transformat oamenii în hedonişti cronici, până la blazări sau nesiguranţe în reuşita închegării unui cuplu.

Cercetările demografice marşează mai ales pe ideea că dorinţa şi creşterea duratei studiilor superioare este unul din factorii primordiali.

Germania de exemplu abundă de femei cu vârsta între 40 şi 50 ani având studii superioare, dar neavând copii. Aproximativ un sfert dintre femeile germane născute în anii ’60 nu sunt mame naturale, iar alte câteva procente cu cifra 2, au doar un copil.

Trecând prin aceste exemple, preluate din ţările foarte bogate, ajung la întrebarea: Oare vom dispărea?

La Revoluţie, România avea cu 3 milioane de locuitori mai mult decât azi, iar aici includ şi românii stabiliţi peste mări şi ţări.

Aşadar, dacă în 23 de ani, populaţia României a scăzut cu 14%, se prea poate ca în decurs de un secol şi ceva să fim mai puţin de jumătate din câţi suntem actualmente.

Germania, conform Oficiului Federal de Statistici numără opt naşteri la mia de locuitori, având cea mai mică rată din lume. Şi vorbim de Germania, unde nivelul de trai îl surclasează net pe al nostru. Oare spre asta ne îndreptăm şi noi?

Germania se afla în al 41-lea an consecutiv, în care sporul natural al populaţiei este negativ.

Pe de altă parte, se constată la nivelul aceloraşi ţări dezvoltate (bogate), că numărul femeilor ce devin mame prima dată după vârsta de 30 ani, creşte şi chiar se dublează.

Revin cu un nou studiu din cadrul Institutului Demografic din Varşovia, ce a ajuns la concluzia că celibatarele cu studii înalte găsesc parteneri mult mai greu. Acelaşi studiu arată că o anume lipsă de socializare, cu scopul de a încropi o familie, au lăsat cu buzele umflate :( jumătate din femeile generaţiei 60, în sensul că nu au nici un copil. Iar o explicaţie, pe care nu o văd cea mai pertinentă, este că celibatarele cu diplomă nu interferează cu un bărbat nelicenţiat. Asta nu e tot, specifică studiul.

Mergând prin translaţie, mă gândesc câte din aceste aspecte sunt sau eventual vor fi de actualitate în societatea românească.

America oferă şi ea situaţii asemănătoare. Cunosc personal realităţi new-york-eze, unde e din ce în ce mai greu să se lege relaţii puternice, ori.. şi revin la studiul polonez, bărbaţii nu mai sunt bărbaţi (vezi cei din generaţiile anterioare).

Tot mai puţini vor să îşi asume responsabilităţi, fug de ideea de cap al familiei, se feresc de relaţii durabile, etc.

Cercul este oarecum unul vicios, deoarece multe femei, şi cum spuneam, preponderent licenţiatele, nu doresc viaţa de renunţare şi sacrificiu, ca cea a mamelor lor.

Inclusiv alte studii, cum ar fi cele antropologice de exemplu, marşează pe ideea că locul şi rolul copilului în ordinea priorităţilor a devenit unul secundar sau chiar mai mult, un proiect evaziv.

În toată această nebuloasă, a societăţii contemporane, în care situaţii sau proiecte care altă dată păreau sine qua non, constat că alienarea produsă de post-industrializare, post-modernism au angoasat omul educat, încât, în loc să fie cel mai fericit din toată existenţa lui de homo sapiens-sapiens, parcă îl răpun şi copleşesc.

Revin cu întrebarea, oare vom dispărea (ca naţiune)? deoarece toate aceste semnale ce vin din lumea bună, sunt cel puţin alarmante, iar statul are politici suficient de slabe în a încuraja creşterea demografică.

Un factor la fel de îngrijorător îl reprezintă cuplurile sterile.

O jurnalistă germană spunea într-un interviu, dezvăluindu-şi trăirile de femeie fără copii, la 30 ani feministă convinsă, la 40 libertină iar la 50 îndurerată. „Niciodată, nu ar trebui renunţat la ceva atât de important ca un copil pentru motive aşa-zis rezonabile” citează jurnalista în cauză.

Unii psihoterapeuţi marşează pe ideea că dorinţa de copil „neîmplinită” poate reprezenta o experienţă dificilă cu regrete tardive.

Aşadar, având experienţele nefaste ale acestor ţări, coroborat cu realitatea noastră, cu acea scădere aproape dramatizantă, trebuie să ne aşteptăm la orice, numai la lucruri bune nu, vis-a-vis de sporul natural negativ al populaţiei.

Nu ne rămâne altceva de făcut, decât speranţa că statul, biserica (un factor determinant, cred), atitudinea... mai ales atitudinea societăţii, mă refer la populaţia tânără, să nu lase să ajungă generaţiile viitoare, a deplânge un trecut... al unei naţii ce nu are voie să se stingă.

CE-I DE FĂCUT? Partea a doua - MIRACOLUL CHINEZESC

Cine a citit articolul de săptămâna trecută, probabil că a rămas cu întrebarea „ce-i de făcut?” pe vârful limbii, adică o anume nedumerire.

Dacă cunoaşteţi puţină istorie, ştiţi desigur cui îi aparţine citatul „învăţaţi, învăţaţi, etc” la fel şi lucrarea ce am folosit-o ca titlu pentru articolele prezente.

Cred că nu puţini dintre dvs, au ramas oarecum surprinşi, ca cineva să facă o apologie a perioadei amintite. Argumentele, pe care le cred pertinente, zic că ar fi suficiente şi am „curajul” să susţin cele scrise în articolul precedent.

Probabil că mulţi dintre dvs, mai mult sau mai puţin, sunteţi la curent cu boom-ul economic, ce este privit ca un miracol de pe wall-street până unde doriţi, chinezesc.

China, dacă bine ţineţi minte, pe lângă specificul particular, este o ţară unipartinică, unde partidul comunist este fac-totum-ul societăţii; politic, social, militar, etc.

Ei bine, această Chină, la mijlocul anilor 70, era pe picior de egalitate cu România acelor ani, mai mult, chiar veneau la noi învaţăcei, pentru know-how românesc, din diverse ramuri economice.

În anii 80-81, noua conducere chineză, mai explicit, reformatorul şi vizionarul Deng Xiaoping, a întors puţin robinetul ideologiei de partid, lăsând să curgă ideea, doar ideea N.P.E. (noua politică economică) a celui ce a înţeles că uneori şi economia privată poate merge cot la cot cu cea etatistă (e vorba de aceeaşi perioadă ce lansa celebrul dicton mai sus amintit).

Aşadar, dând drumul, în paralel cu economia de stat, şi celei private, China, care cum spuneam este un stat cu conducere monopartinică, a ajuns unde a ajuns, adică să sufle Japonia, Germania şi să dea coşmaruri Statelor Unite, mai ales din punct de vedere economic, dar şi militar şi politic.

Miracolul chinezesc, cum pe bună dreptate este numit de mass-media globală, cu a sa cea mai numeroasă clasă mijlocie din lume, peste 400 milioane de chinezi au un venit mediu lunar de 1000 euro, cu o monedă, Yuan (renminbi), ce se duelează pe picior de egalitate cu dolarul, cu cea mai mare rezervă mondială de valută forte, cu o armată ce deja a cumpărat tot ce aveau companiile ruseşti din branşă de oferit.

Aceasta cred, iar o anume coloratură ideologică oricum există, este (sau era) drumul pe care normal, ţinând cont de specific şi particularităţi, şi noi, aici în România, am fi putut încerca să mergem.

Cum nici măcar ziua de ieri nimeni nu o poate aduce înapoi, ce să mai zic de aceste două decade, pierdute zic eu, pe care le-a risipit actuala generaţie, care se află într-o continuă tranziţie,...dar mă întreb, şi vă las şi pe dvs; de unde şi spre ce tranzităm?

Articol publicat în "Beiuseanul", în mai 2011.

CE-I DE FĂCUT?

     Ne aflăm în al 21-lea an de la aşa numita Revoluţie din 1989, şi dacă aruncăm o privire asupra spectrului vieţii politice, economice, sociale sau de orice altă natură, vedem că cele mai paupere clase sociale, recte ţărănimea şi muncitorimea, abia dacă reuşesc să facă faţă provocărilor cotidiene, acestei crize pe care, clasa politică o anunţă ba că s-a ieşit din ea, ba că urmează episodul 2, în prelungire.

    În aceste zile pe care le trăim şi în aceşti ani scurşi de la evenimentele optzeciste, s-a împământenit, şi chiar a devenit desuet, demn de a blama, cu emfază adeseori, tot ce s-a realizat în aşa numita dictatură comunistă, cum este trecută în manualele de istorie perioada 1945 - 1989.

     Unde vreau să ajung, vă veţi întreba, poate, sau care este scopul acestui articol?

   Aşadar, deşi cunosc mai mult din citite decât din cele trăite această perioadă, încă controversată din istoria recentă, nu putem să punem la index ce s-a facut, de către cei ce au trăit, muncit şi înfăptuit atunci. Dacă aş fi un vizitator de pe o planetă imaginară, şi m-aş întoarce în România exact după aceşti ani de...hai să lăsăm bombastica formulare, democraţie cu economie de piaţă funcţională, cred că aş avea un rictus sau o grimasă, la cele ce mi-ar vedea ochii. Ceea ce, cum pomeneam, dictatura comunistă, a lăsat în urmă în această ţară, totul cu munca, inteligenţa şi strădania, nimeni altuia, decât a poporului român, şi aici e vorba de sutele de mii de locuinţe, mii de fabrici, educaţie şi asistenţă medicală gratuite, o poziţie de naţiune respectată de marile cancelarii ale eşicherului politic global, mult mai pregnant decât în contemporaneitate, mă pun să privesc prin ochii acestui vizitator reîntors pe meleagurile carpatice, şi cred, ca să nu spun aş fi convins, că primul sentiment ce l-ar avea, nu ar fi altul decât dezolarea. În acest punct al deziluziei, al stării de nesiguranţă, al dezolării şi deprimării, găsim acele clase sociale pomenite, şi înclin să cred că nu numai...

     Nu sunt un politicianist de profesie, dar uneori gândul mă duce la lucrarea „Ce-i de făcut?” a celui ce spunea „învăţaţi, învăţaţi şi iarăşi învăţaţi”, şi cu toate că par desprinse din literatura proletcultistă, eu cred că, dacă ar fi privite dezbrăcate de coloratură, nu neaparat ideologică, chiar în această eră post-industrială, ele sunt mai actuale ca niciodată.

    Ca să închei, nu cred sub nici o formă că acea dictatură, atât de mult blamată, reprezintă o parte întunecată a trecutului apropiat. Ba, dimpotrivă, cum spuneam, generaţiile anilor 50-90, care au pus osul la ridicarea acestei ţari, înclin să cred că procentual, peste trei sferturi dintre ele ar prefera acea societate cu toate tarele ei, dar oricum, nu atât de dezechilibrată, mincinoasă, flamboaiantă, vândută, de multe ori anti-naţională...Şi mai las şi domniilor voastre a aduce şi alte epitete acestei clase politice ce a dus societatea românească actuală într-un marasm total. 

Articol publicat in "Beiuseanul", in aprilie 2011.

A treia cale

    Nu cred ca numele Rafael Correa va spune ceva. Am ghicit sau nu:), este vorba de presedintele Ecuadorului, tara cum ii si spune numele, situata la ecuator, parte a Americii Latine.

   Va intrebati probabil de ce il aduc in prim-plan, acum cand grijile datorate indelungatei crize europene si nu numai...ce treaba mai avem noi cu asta si tara lui de undeva hat departe?

   Suficient de multa lume e la curent despre recent trecerea la cele vesnice a lui Hugo Chavez, ex-liderul unei tari vecine Ecuadorului, recte Venezuela. Ce au cei doi in comun si mai mult cu noi (romanii) si zona noasta geopolitica? Cum am pomenit mai sus de criza, care oricum se va mai prelungi cu niste ani(sori) :)....asadar care ar fi treaba cu a treia cale.

   Daca facem o mica incursiune in istorie, ne aducem aminte ca forta colosului militar german nazist s-a bazat intr'o mare masura pe resursele noastre de petrol. Reintorcandu-ma la zilele noastre imi e vie in memorie vanzarea intregului pachet majoritar al activelor si rezervelor companiei Petrom, de parca noi n-am fi stiut sa le gestionam si exploata singuri si in interesul national.

   Cele doua tari, ai caror lideri carismatici au inteles sa nu instraineze decat eventual cu profit maximal rezervele, au pretul la pompa, incat daca am fi in situatia lor, si in somn am sta la volan si am "rula" in lumea viselor:)

   Lasand gluma la o parte, propun termenul din titlu, "a treia cale", nici capitalismul salbatic neoliberal nici socialismul etatizat de care am avut parte pana in '89.

   Fireste ca o anume conjuctura ne este oarecum nefavorabila fiind parte geografica a Europei, insa tarile celei de-a treia cai cum sui-generis am numit-o, au format un oarecare "cartel" nici ideologic nici geopolitic cat mai mult, dupa opinia mea, a interesului national. Tari care la nivelul perceptiei globale gen Iran, Venezuela, Belarus mai nou intratul Ecuador, chiar si celebrele si mult mediatizatele BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, South Africa) nu fac parte nici din spectrul capitalismului clasic, nici socialismului marxist.

   Mi-aduc aminte de gesturile lui Chavez care in nume personal trimitea  un vapor cu ajutoare pentru saracii New-York'ului ori recent Correa, care acorda azil politic lui Julian Assange, controversatul creator al WikiLeaks, gesturi ale unor oameni politici, care nu numai ca au facut ceva concret pentru tara lor, ci mai mult au avut "curajul" sa sfideze establishmentul politic mondial. Asta intradevar, la adapostul acelor rezerve de care pomeneam, ceea ce nu pardoneaza clasa politica romaneasca, deoarece si noi la adapostul resurselor de tot felul, puteam sa "jonglam" politic pe meridiane, nu toata ziua plocon cu mana'ntinsa pe la usile Bruxelles'ului.

   Cam asta ar fi putut fi optiunea Romaniei, iar genul de lideri pomeniti, pot fi numiti pe buna dreptate, zoon politikon.

Cinematograful dezbracat de ideologie

     Mi-a fost dat sa vad mai deunazi un clasic al cinematografiei romanesti...un film aproape de epoca l-as putea numi, tinand cont ca a implinit venerabila:) varsta de 51 de primaveri.

Insa ce m-a frapat si surprins intrun mod absolut placut la aceasta pelicula...a fost un lucru "intrigant" ce m-a pus pe ganduri...si anume ca, fiind o productie a perioadei dictaturii proletariatului, tocmai modelul epocii...adica formarea omului nou, cam lipsea...aproape cu desavarsire.

     Cine a vazut productiile italiene si frantuzesti mai ales...Vittorio de Sica par example...sau filmele cu Elvis Presley in rol de amfitrion, ar fi siderat sa constate ca "Vacanta la mare" o pelicula a cinematografiei romanesti din 1962, sta in rand fara dram de modestie  cu filmele sus pomenite.

     Incepand cu pleiada de actori de la Ion Fintesteanu sau mai tinerii pe atunci Iurie Darie, Stefan Banica sr., Dem Radulescu etc pana la dirijorul emerit Sile Dinicu ori muzica maestrului Grigoriu (din  celebrul trio) toate sau toti dau o tusa absolut remarcabil de occidentala filmului (compar cu filmele epocii amintite).

     Nu mai pun in discutie, ceea ce pentru mine chiar a fost o surpriza totala, infrastructura Romaniei acelor ani. Vazand hotelurile(si interioarele), drumurile, plajele etc imi venea sa ma sterg la ochi si sa ma intreb, filmul s-a turnat la noi sau pe Coasta de Azur ori in Florida?

     Ei...si acun ajung la clou-ul filmului. Cand am vazut frizurile, imbracamintea, stilul fancy al protagonistilor ma intrebam unde a fost cenzura sistemului, unde au lasat lectura lui Marx si Dej care era marele"pastor":) peste tara, unde-s toate povestile ce azi le aud ca se revarsa despre regimul de trista amintire?

     Daca azi sunten unde suntem si cum cum suntem:) "Vacanta la mare" m-a pus pe ganduri. Pentru mine Romania reflectata modest (deoarece nu acesta era scopul neaparat al fimului) aici,era la o aruncatura de bat ca infrastructura de tari care azi sunt la ani lumina.

Dar totusi, ce pentru mine a fost cel mai pregnant cu siguranta este absenta ideologiei, mai explicit filmul vorbit in alta limba linistit ar putea fi luat ca o productie vestica.

     Nu vreau sa se uite ca si productiile occidentale foarte rafinat faceau o propaganda sistemului, asa ca nu-mi ramane de facut decat a cere sa acordati anumite circumstante daca se simte o anume  masca ce ar ascunde mesaje subliminale favorabile regimului.

     Ca un corolar, cinematografia acelor ani a fost suficient de libertina sa nu intre sau sa cada prada sistemului.

Rusia asa cum ar trebui vazuta.

     In Romania s-a incetatenit o falsa idee, in sensul ca Rusia alaturi de fosta Uniune Sovietica plus "bunicul" Imperiu Tarist, ar trebui demonizate...mai explicit se traieste de o sumedenie de ani cu o ura vituperanta....cat rau ne-au facut si adus in istorie aceste entitati statale.

     Asadar sa facem o mica incursiune in istorie. Dupa cum, unii stiti sau altii constata citind acest articol, Imperiul Tarist, pe fondul slabirii puterii, a celui Otoman, in anul 1812 anexeaza partea rasariteana a Voievodatului Moldova,adica partea de dincolo de Prut pana la Nistru, (re)botezand aceasta noua entitate sub numele de Basarabia.

     O prima explicatie am de facut aici. Aceasta noua provincie a Imperiului Tarist (rus de altfel) era anexata nu de la Romania sau Regatul daca vreti, nu...ci de la voievodatul mai sus amintit,care conform istoriei oficiale a Romaniei avea statut de vasal al Portii (turcesti).

     Asadar tarii luau dintrun teritoriu vasal o bucata si o anexau ca provincie in cadrul imperiului lor, multietnic de altfel. Moldova de atunci, ce a premers formarii Vechiului regat al Romaniei, avea in termenii actuali statutul unui dominion sau semicolonie.

     Cand in martie 1918 Chisinaul voteaza Unirea cu Regatul Romaniei, era dupa o suta si...de ani de prezenta in spatiul ruso-tarist un teritoriu multietnic, pe langa romani si rusi, evrei,tigani etc. Dupa cum se stie in urma Pactului Ribentrop-Molotov, fosta Basarabie plus Bucovina de nord, care a stat mai mult in ograda austriaca si o parte nordica a Deltei Dunarii intrau in componenta Uniunii Sovietice (chiar si acele judete din sudul Basarabiei au fost secole tributare turco-tatarilor). Asta se intampla in zilele gloriei naziste, cand marile natiuni democrate nu caraiau in fata celor doi colosi: nazist si sovietic.

     Cu celebrele vorbe "Romani, va ordon treceti Prutul" Maresalul Antonescu ne-a purtat pana in Caucaz, la Stalingrad, Odessa, oricum mult departe de teritoriile romanesti. Tinand cont de contextul istoric, Maresalul chiar nu avea alternative.

     In momentul cand trupele sovietice maturau totul in cale in marsul triumfal spre Berlin, ne-au dat peste nas....ce-ati cautat la Stalingrad?...mai mult puteau argumenta, nu am luat Basarabia de la actualul Regat al Romaniei, ci de la o fosta entitate statala vasala Istanbului, un troc al Marilor Puteri cu obladuirea Frantei napoleoniene a eternului perfid Albion etc. Asadar nu pot demoniza o tara un popor mai mult decat altele...hai sa zicem Turcia...care sute de ani a luat tributuri, biruri si ce mi se pare chiar hazliu as putea spune...cred ca un procent bunicel din populatia Turciei actuale sunt romani luati cu haraciul si dusi la Inalta Poarta (fapt imbucurator dealtfel, sa stim ca suntem mai multi), caci nu vad cum s-ar putea justifica ca o populatie ce-si spune ca are origini central asiatice sa semene cu indo-europenii.

     Acestea sunt niste expoze-uri ca sa vedem cat putem fi de subiectivi. Bineinteles ca sunt unii ce ar replica: bine, dar rusii ne-au adus comunismul! Nu vreau sa dau lectii de istorie nimanui, dar cei care in cardasie cu Regele Mihai l-au arestat pe Antonescu, nu erau nimeni altii decat comunistii (romani, of course)....deoarece partidele istorice au spus pas la festin, dupa ce in toata perioada razboiului l-au "mitraliat" continuu...au lipsit nemotivat (sic) de la facerea istoriei in direct.

     Ce ar zice multi romani daca ar afla ca, seful statului (oricine ar fi el), ar fi dus la Bruxelles, par example si ar fi "ghilotinat" cu familia pentru ca a complotat contra...Uniunii?

     Ei bine stimabililor, in istorie chiar am avut parte de asa ceva. Constantin Brancoveanu si cei 4 fii, intro zi sfanta a calendarului ortodox (de altminteri Biserica Ortodoa Romana i-a canonizat) in genunchi la Stambul au fost decapitati rand pe rand. Aveti motive de bucurie, nu-i asa?Apropo intrebati si de sabia lui Stefan cel Mare...alt sfant al BOR.

     Nu sunt tributar trecutului, insa nici nu vreau sa-l uit. Cum zicea un mare istoric, George Santayana "cei care nu isi amintesc trecutul sunt condamnati sa-l repete".

     Cum spuneam in titlu, as vrea sa privim Rusia, nu doar cea actuala cat si cea din trecut, cat mai obiectiv cu putinta si in contextele istorice si nu... Doamne fereste in ai ridica osanale, ci doar a privio cu nimic mai rau decat alti "binevoitori" istorici (vezi Turcia, trocul de la Yalta ameicano-britanico-sovietic etc).

     Cand comunismul a aterizat la noi, nu noi (romanii) am decis ca-l vrem. Ei, in'89 cand s-a intors democratia, la fel, nu noi poporul am stabilit reintoarcerea ei.

    Cum zic si ce as dori ca un punct de reflexie....Rusia nu ar trebui blamata mai mult ca altii.

   Cinicul Churchill spunea : "Nu exista dusmani permanenti, cum nu exista prieteni permanenti. Permanente sunt doar interesele".