(Oare vom dispare?)
Studii dintre cele mai ample, făcute în ultimele patru decade în ţările
dezvoltate, relevă un scenariu sumbru, alarmant, chiar catastrofal, dacă aş
avea o retorică pompieristică.
Într-un amplu articol din presa franceză, ne este semnalat, că demografii,
în urma unor cercetări riguroase au constatat scăderea considerabilă a
numărului naşterilor anuale, luate fiind în calcul ultimele 4-5 decenii.
Este ştiut faptul, tot pe baza cercetărilor, că în ţări ca S.U.A., Japonia
sau Marea Britanie, una din patru femei abandonează ideea pro-creării; iar ca un paradox, aş putea
spune, fenomenul este întâlnit cu preponderenţă în rândul femeilor cu studii
superioare.
Se pune întrebarea: oare de ce? iar răspunsurile sunt dintre cele mai variate,
chiar ciudate în opinia mea; mergând de la post-modernismul care a năpădit
societăţile actuale, ce au transformat oamenii în hedonişti cronici, până la
blazări sau nesiguranţe în reuşita închegării unui cuplu.
Cercetările demografice marşează mai ales pe ideea că dorinţa şi creşterea
duratei studiilor superioare este unul din factorii primordiali.
Germania de exemplu abundă de femei cu vârsta între 40 şi 50 ani având
studii superioare, dar neavând copii. Aproximativ un sfert dintre femeile
germane născute în anii ’60
nu sunt mame naturale, iar alte câteva procente cu cifra 2, au doar un copil.
Trecând prin aceste exemple, preluate din ţările foarte bogate, ajung la
întrebarea: Oare vom dispărea?
La Revoluţie, România avea cu 3 milioane de locuitori mai mult decât azi,
iar aici includ şi românii stabiliţi peste mări şi ţări.
Aşadar, dacă în 23 de ani, populaţia României a scăzut cu 14%, se prea
poate ca în decurs de un secol şi ceva să fim mai puţin de jumătate din câţi
suntem actualmente.
Germania, conform Oficiului Federal de Statistici numără opt naşteri la mia
de locuitori, având cea mai mică rată din lume. Şi vorbim de Germania, unde nivelul de trai îl
surclasează net pe al nostru. Oare spre asta ne îndreptăm şi noi?
Germania se afla în al 41-lea an consecutiv, în care sporul natural al
populaţiei este negativ.
Pe de altă parte, se constată la nivelul aceloraşi ţări dezvoltate
(bogate), că numărul femeilor ce devin mame prima dată după vârsta de 30 ani,
creşte şi chiar se dublează.
Revin cu un nou studiu din cadrul Institutului Demografic din Varşovia, ce
a ajuns la concluzia că celibatarele cu studii înalte găsesc parteneri mult mai
greu. Acelaşi studiu arată că o anume lipsă de socializare, cu scopul de a
încropi o familie, au lăsat cu buzele umflate :( jumătate din femeile generaţiei 60, în
sensul că nu au nici un copil. Iar o explicaţie, pe care nu o văd cea mai
pertinentă, este că celibatarele cu diplomă nu interferează cu un bărbat
nelicenţiat. Asta nu e tot, specifică studiul.
Mergând prin translaţie, mă gândesc câte din aceste aspecte sunt sau
eventual vor fi de actualitate în societatea românească.
America oferă şi ea situaţii asemănătoare. Cunosc personal realităţi
new-york-eze, unde e din ce în ce mai greu să se lege relaţii puternice, ori.. şi
revin la studiul polonez, bărbaţii nu mai sunt bărbaţi (vezi cei din
generaţiile anterioare).
Tot mai puţini vor să îşi asume responsabilităţi, fug de ideea de cap al
familiei, se feresc de relaţii durabile, etc.
Cercul este oarecum unul vicios, deoarece multe femei, şi cum spuneam,
preponderent licenţiatele, nu doresc viaţa de renunţare şi sacrificiu, ca cea a
mamelor lor.
Inclusiv alte studii, cum ar fi cele antropologice de exemplu, marşează pe
ideea că locul şi rolul copilului în ordinea priorităţilor a devenit unul
secundar sau chiar mai mult, un proiect evaziv.
În toată această nebuloasă, a societăţii contemporane, în care situaţii sau
proiecte care altă dată păreau sine qua non, constat că alienarea produsă de
post-industrializare, post-modernism au angoasat omul educat, încât, în loc să
fie cel mai fericit din toată existenţa lui de homo sapiens-sapiens, parcă îl
răpun şi copleşesc.
Revin cu întrebarea, oare vom dispărea (ca naţiune)? deoarece toate aceste
semnale ce vin din lumea bună, sunt cel puţin alarmante, iar statul are
politici suficient de slabe în a încuraja creşterea demografică.
Un factor la fel de îngrijorător îl reprezintă cuplurile sterile.
O jurnalistă germană spunea într-un interviu, dezvăluindu-şi trăirile de femeie
fără copii, la 30 ani feministă convinsă, la 40 libertină iar la 50 îndurerată.
„Niciodată, nu ar trebui renunţat la ceva atât de important ca un copil pentru
motive aşa-zis rezonabile” citează jurnalista în cauză.
Unii psihoterapeuţi marşează pe ideea că dorinţa de copil „neîmplinită”
poate reprezenta o experienţă dificilă cu regrete tardive.
Aşadar, având experienţele nefaste ale acestor ţări, coroborat cu
realitatea noastră, cu acea scădere aproape dramatizantă, trebuie să ne
aşteptăm la orice, numai la lucruri bune nu, vis-a-vis de sporul natural
negativ al populaţiei.
Nu ne rămâne altceva de făcut, decât speranţa că statul, biserica (un
factor determinant, cred), atitudinea... mai ales atitudinea societăţii, mă
refer la populaţia tânără, să nu lase să ajungă generaţiile viitoare, a
deplânge un trecut... al unei naţii ce nu are voie să se stingă.
No comments:
Post a Comment