CE-I DE FĂCUT? Partea a doua - MIRACOLUL CHINEZESC

Cine a citit articolul de săptămâna trecută, probabil că a rămas cu întrebarea „ce-i de făcut?” pe vârful limbii, adică o anume nedumerire.

Dacă cunoaşteţi puţină istorie, ştiţi desigur cui îi aparţine citatul „învăţaţi, învăţaţi, etc” la fel şi lucrarea ce am folosit-o ca titlu pentru articolele prezente.

Cred că nu puţini dintre dvs, au ramas oarecum surprinşi, ca cineva să facă o apologie a perioadei amintite. Argumentele, pe care le cred pertinente, zic că ar fi suficiente şi am „curajul” să susţin cele scrise în articolul precedent.

Probabil că mulţi dintre dvs, mai mult sau mai puţin, sunteţi la curent cu boom-ul economic, ce este privit ca un miracol de pe wall-street până unde doriţi, chinezesc.

China, dacă bine ţineţi minte, pe lângă specificul particular, este o ţară unipartinică, unde partidul comunist este fac-totum-ul societăţii; politic, social, militar, etc.

Ei bine, această Chină, la mijlocul anilor 70, era pe picior de egalitate cu România acelor ani, mai mult, chiar veneau la noi învaţăcei, pentru know-how românesc, din diverse ramuri economice.

În anii 80-81, noua conducere chineză, mai explicit, reformatorul şi vizionarul Deng Xiaoping, a întors puţin robinetul ideologiei de partid, lăsând să curgă ideea, doar ideea N.P.E. (noua politică economică) a celui ce a înţeles că uneori şi economia privată poate merge cot la cot cu cea etatistă (e vorba de aceeaşi perioadă ce lansa celebrul dicton mai sus amintit).

Aşadar, dând drumul, în paralel cu economia de stat, şi celei private, China, care cum spuneam este un stat cu conducere monopartinică, a ajuns unde a ajuns, adică să sufle Japonia, Germania şi să dea coşmaruri Statelor Unite, mai ales din punct de vedere economic, dar şi militar şi politic.

Miracolul chinezesc, cum pe bună dreptate este numit de mass-media globală, cu a sa cea mai numeroasă clasă mijlocie din lume, peste 400 milioane de chinezi au un venit mediu lunar de 1000 euro, cu o monedă, Yuan (renminbi), ce se duelează pe picior de egalitate cu dolarul, cu cea mai mare rezervă mondială de valută forte, cu o armată ce deja a cumpărat tot ce aveau companiile ruseşti din branşă de oferit.

Aceasta cred, iar o anume coloratură ideologică oricum există, este (sau era) drumul pe care normal, ţinând cont de specific şi particularităţi, şi noi, aici în România, am fi putut încerca să mergem.

Cum nici măcar ziua de ieri nimeni nu o poate aduce înapoi, ce să mai zic de aceste două decade, pierdute zic eu, pe care le-a risipit actuala generaţie, care se află într-o continuă tranziţie,...dar mă întreb, şi vă las şi pe dvs; de unde şi spre ce tranzităm?

Articol publicat în "Beiuseanul", în mai 2011.