ESTE AMERICA O COLONIE ISRAELIANĂ? SAU E PE CALE SĂ DEVINĂ?

  Sunt ani buni dacă nu decenii în care de la oameni de rând până la somităţi gen Noam Chomsky, culmea ... şi evreu (ca etnie) şi american (ca cetăţenie), susţin care mai voalat, care mai ferm nimic altceva decât că, Statele Unite nu sunt altceva decât colonia Israelului. Nu am folosit ghilimelele de rigoare pentru a întări sensul propriu pe care numiţii îl atribuie Americii.

  Făcând un salt în istorie, este bine ştiut că de obicei o mare putere, fie militară, teritorială sau ambele coroborate reuşea să se facă prin varii mijloace posesoarea unui sau unor teritorii ce ulterior ajungeau în postura ingrată de colonie. Aşa a fost şi cazul Indiei, o ţară imensă cu populaţie imensă şi culmea... minuscula Britanie cu doar o mână de oamenii (aproximativ 10 000) a ţinut-o sub jugul colonial sute de ani storcând-o fără milă, iar repercursiunile negative le va mai percepe multe decenii de acum înainte, întreaga societate indiană.

  Există voci care aduc în "instanţă" probatoriu prin care situaţia Statelor Unite de azi nu este foarte departe de cea a Indiei de odinioară!!! Evident că mulţi ar ridica sprânceana, deoarece America ultimului secol aproximativ, a fost privită ca noul imperiu par execellence, întradevăr unul de tip nou cu o altă abordare şi alt gen de persuasivitate. Însă, se pare că s-au ori ne-au înşelat. Printr-o analiză şi scoaterea în faţă a unor exemple de către anumiţi observatori mai atenţi ai Americii contemporane, mai ales din interiorul ei, putem conchide de neconceputul, adicătelea nici mai mult nici mai puţin, America în postura de colonie. 

  AIPAC sau The American Israel Public Affairs Committee, unul dintre cele mai influente şi puternice din cele aproximativ 5000!!! de lobby-uri pro-Israel ce funcţionează în America, este arhicunoscut ca potenţă în interiorul societăţii americane. Câteva exemple sunt definitorii, cum ar fi controlul asupra Congresului de către Israel, chestiune ce este în dezbatere în interiorul societăţii americane ori recentele susţineri de către miliardari evrei atât a candidatului republican cât şi democrat (Saban şi Adelson) sau faptul că o treime din membrii Curţii Supreme va fi evreiască iar judecătorii au legături familiale cu membrii ai comunităţii evreieşti. Un bun exemplu îl reprezintă intimidarea reuşită a Israelului asupra magistratului Goldstone. Se spune şi se pare că e şi dovedit că cei care critică lobby-ul israelian sunt marginalizaţi cu toate mijloacele posibile ajungând să fie catalogaţi ca antisemiţi. Un bun exemplu îl reprezintă şi colosalele sume de ajutor financiar pe care Washingtonul le oferă anual Israelului în ciuda faptului că PIB-ul său per capita depăşeşte multe state din UE. 

   Un paralelism între colonialismul britanic şi ce vedem azi în America, este reprezentat de aspectul că în India colonială nici un englez nu critica ţara mamă, chit că Britannia era întoarsă pe dos adeseori din punct de vedere politic, iar în insule presa pur şi simplu desfinţa constant diversele politici ale Londrei. Azi, în Israel presa liberă îl compară adesea pe premierul în exerciţiu Netanyahu cu Hitler, ori spune că statul evreu este rasist şi duce politici de apartheid etc,etc. Trecând peste ocean niciun ziar nu vorbeşte despre asemenea lucruri, deoarece se găsesc diverse motivaţii, iar cei care trec linia devin automat antisemiţi fie evrei ori ba. Ori, în timpul dezbaterii în Congres a acordului cu Iranul negociat de actuala administraţie, senatorul Chuck Schumer a spus că el ar da vot de blam nu dintr-o analiză independentă ci pentru că asta doreşte Netanyahu!!! Deci un senator al Statelor Unite spune făţiş că ar face politica altei ţări dar nimeni nu a spus ceva de o eventuală demisie!!! Sau momentul în care acelaşi Netanyahu vorbea în plenul Congresului american făcând lobby pe faţă contra acordului iranian!!! trecând peste preşedinte care a luat poziţie ca în faţa unor nori pe cer. 

  În această scurtă analiză nu sunt luate în considerare aspectele dacă politica anti-arabă în general ori contra Iranului dusă de către statul Israel în turbulentul Orient Mijlociu este pozitivă ori negativă, ci obedienţa şi slăbiciunea Americii în faţa Israelului ca aceea a unei cvasi-colonii.

"PREŞEDINŢII MORŢI"

  Americani vorbesc despre bancnotele lor că ar fi "preşedinţi morţi" însă nu toate personalităţile de pe bancnote au fost preşedinţi. Benjamin Franklin care îşi are efigia pe cea mai cunoscută bancnotă din istoria lumii, cea de 100 dolari, nu a fost preşedinte, însă era cel mai vârstnic şi mai respectat politician dintre Părinţii Fondatori. Surpriza vine de la bancnota de 10 dolari unde figurează Alexander Hamilton care nici el nu a fost preşedinte şi spre deosebire de Franklin nu era o personalitate marcantă, el a fost doar, şef al Trezoreriei... dar se pare că a contat suficient de mult pentru a-şi primi "nemurirea". În 1789, la doar 33 de ani fiind numit şef peste finanţa americană, a prezentat în Congres Raportul asupra problemei manufacturilor, unde trasa liniile directoare ale politicii economice americane, linie cu accente puternice de protecţionism, iar în cazul că în contemporaneitate un ministru de Finanţe al unei ţări în curs de dezvoltare ar prezenta un asemenea program, Departamentul Trezoreriei americane l-ar critica aspru iar FMI şi Banca Mondială l-ar trata ca pe un fundamentalist al finanţei. O altă particularitate o reprezintă aspectul că nu doar Hamilton gândea aşa ci şi ceilalţi companioni de pe numitele bancnote. G. Washington, preşedintele ce apare pe bancnota de un dolar, la ceremonia sa de investire a apărut în haine ţesute în America special pentru eveniment, gest ce azi ar fi taxat de către Organizaţia Mondială a Comerţului (unde şi SUA sunt parte) ca o violare a regulilor OMC de transparenţă a achiziţiilor guvernamentale. Washington printre altele, e cel ce îl numise pe Hamilton, aşadar idei comune, dincolo de aspectul că fusese ordonanţa lui în Războiul de Independenţă. La bancnota de 5 dolari îl avem pe A. Lincoln, un protecţionist celebru care în Războiul Civil a crescut tarifele pe produse externe la cele mai înalte cote. Pe bancnota de 50 de dolari, eroul Razboiului Civil generalul Ulysses Grant, ce ulterior accede la funcţia supremă, sfidând presiunile britanice de adoptare a comerţului liber în America, spunea fără nicio reţinere că "peste 200 de ani, când America va obţine din protecţionism tot ceea ce va putea obţine, va adopta şi ea comerţul liber". Aparent, preşedintele de pe bancnota de 20 de dolari T. Jefferson părea adeptul capitalismului pieţei libere, dar idea sa că brevetele sunt "asemenea aerului" adică libere, contravin importanţei acordate azi de către corifeii pieţei libere care cer o protecţie maximă a brevetelor, patentelor, invenţii etc. Deci un alt perdant în sistemul economic promovat azi de către Statele Unite. "Jefferson" este greu de găsit, deoarece bancnota de 2 dolari este foarte rară. Andrew Jackson, "preşedintele" bancnotei de 20 de dolari, cel care se proclama protectorul "omului obişnuit" a fost un conservator fiscal exacerbat iar în timpul mandatului său media tarifelor pe produsele de import era în jur de 35-40% reprezentând cifre enorme. El era cunoscut şi ca fiind împotriva străinilor, iar în 1836 a anulat licenţa pentru cea de a doua Bancă a Americii, una din justificări fiind că o proporţie prea mare era în mâna unor investitori străini (preponderent britanici)., aproximativ 30%. Dacă în zilele noastre preşedintele unei ţări în curs de dezvoltare ar închide o bancă susţinând că ar fi deţinută în proporţie de 30% de către americani, ar provoca o criză în Trezoreria americană.

  Aşadar zi de zi, milioane de americani plătesc un Cadillac ori un Coca-Cola cu un Franklin sau un Grant primind rest în Washington, neştiind că aceşti oameni politici au fost nişte protecţionişti, protecţionişti pe care grosul presei americane fie liberală ori conservatoare îi desfinţează permanent şi oriunde ar fi pe mapamond. Bancheri din New-York ori profesori universitari din Chicago scriau articole dispreţuitoare unde puneau la index glumele xenofobe ale lui Hugo Chavez, ex-preşedintele Venezuelei, în prestigioase ziare cum ar fi The Wall Street Journal, pe care le cumpără la colţul străzii cu Jackson, neştiind că acesta era mult mai xenofob ca şi Chavez. 

  Preşedinţii morţi nu mai vorbesc, dar dacă ar face-o, le-ar spune compatrioţilor şi altora că politicile promovate de către urmaşii lor sunt opusul a ceea ce au făcut ei pentru a transforma o economie agrară de mâna a doua, dependentă de munca sclavilor, în cea mai mare putere indusrială a lumii.

 

  Ayn Rand spunea în 1950 următoarele: " Când vei constata că, în scopul de a produce, trebuie să obţii aprobarea de la cei care nu produc nimic, când vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activează în bunuri, ci în favoruri, când vei înţelege că o mulţime de oameni se îmbogăţesc prin luare de mită şi influenţa lor e mai eficace decât munca lor, că legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta, când vei descoperi că este răsplătită corupţia, iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fără teama de a greşi că soarta societăţii în care trăieşti este condamnată."

Ayn Rand, filosof şi scriitoare americancă cu numele real Zinovievna Alisa Rosenbaum.

oare asta ne aşteaptă după elecţiunea de duminică?

TRĂDAREA CREŞTINĂTĂŢII

  Discursul politic la ordinea de zi în Europa, preponderent, îl reprezintă pericolul islamizării. Larga deschidere manifestată de către cancelarul german pentru oropsiţii sau mai puţin oropsiţi ai sorţii din spaţiul levantin, de parcă cineva şi-a pus problema vreodată pentru sutele de ani de islamizare forţată prin ienicizarea a milioane de creştini din Balcani de către odiosul fost imperiu otoman, este un fel de politică a asumării vinei provocării celor două Războaie Mondiale. Bun, însă asta nu poate constitui o solidarizare cu asumarea vinei, deoarece nu noi trebuie să plătim pentru votul liber ales al poporului german pentru Adolf. Căci să nu aibe cineva impresia că madam Merkel este un înger pământean, nu, ea pur şi simplu marşează pe asumarea vinei şi a plăţii compensatorii. Dar atunci, altele au fost victimele iar azi alţii sunt beneficiarii. Curat, murdar...

  Este arhicunoscut triumful hoardelor mongoloide turce la 1453, conduse de către Mehmet prin care răsturnau ultima redută a romanităţii, fie ea cu specific răsăritean, ultima redută a unui echilibru deja precar în turbulentul Orient ce va fi identic până în contemporaneitatea noastră, unde un mare sprijin l-au dat şi succesivele aşa zis cruciade,care printre altele devastau creştinul Imperiu Bizantin (halal spirit creştinesc !!!) aşadar un triumf al islamului în plinătatea creştinătăţii.. atenţie de rit ortodox.

 Se pare că aceasta este una din cauzele, înclin să cred majore, ale stării de fapt actuale în care Europa răsuflă tot mai greu sub presiunea acestei invazii fanatizante a religionarilor musulmani. Probabil că în ziua în care Mehmet transforma Sfânta Întelepciune (Agia Sofia) din Constantinopol în moschee, toţi capii laici şi clerici ai catolicismului fremătau de veselie. Trec dincolo de probabil şi susţin că de fapt chiar jubilau. Asta a fost istoria, care actualmente, însă şi fapte istorice ulterioare, o demonstrează. O particularitate ce s-a constatat recurent în lungul ev mediu, l-a reprezentat aspectul că statele balcanice printre care şi Moldova istorică ori Valahia au preferat constant să fie tributare turcului în faţa oricărei obedienţe catolice. Asta spune multe despre catolicism cu extensia sa ulterioară protestantismul.

 La momentul în care Rusia începea să ridice capul în sistemul geopolitic european, unde czarul era vechiul cezar roman, unde Moscova era a treia Romă, cine credeţi că o şicana cel mai mult? Să nu uite Franţa actuală (Charlie Hebdo, Bataclan etc), că se alia nefiresc cu musulmanul contra habsburgilor... asta aşa ca o paranteză la ciocnirea civilizaţiilor prognozată de către protestantul american Huntington, care plasa estul european în lumea asiatico-islamică... că alături de perfidul Albion protestant a dus un război contra creştinei Rusii cu scopul de-a dreptul halucinat în perversitatea lui, ca nu cumva vechiul Byzantion grecesc (Istanbulul) să încapă pe mâna celei de-a treia Rome. Ăsta a fost războiul Crimeei din 1853-1856, când un czar rus vorbea de "bolnavul Europei", adicătelea despre otomanii musulmani care printre altele de sute de ani surghiuneau inclusiv Grecia, leagănul civilizaţiei europene şi restul popoarelor creştine din Balcani. Iar acum stupoare vine M. Le Pen cu discursul antiimigaţie şi islamofob, ori Farage cu şleahta peste canal cu acelaşi pericol... însă el pradă politicii corecte pune esticii europeni în locul deja numeroasei prezenţe musulmane din Britannia, inclusiv noul primar londonez. Să avem pardon, însă tot acest discurs fals, plin de contradicţii în care fiecare fost imperiu încearcă să-şi dreagă un trecut funest totul pe spatele estului european, preponderent ortodox. Căci până la urmă ăsta e adevărul, pornind de la abandonarea suratei ortodoxe din Bizanţ (1453), trecând prin dubletul anglo-francez de a stopa preluarea Constantinopolului de către ortodoxa Rusie, cruciadele ce au jefuit atât Constantinopolul cât şi ce mai rămăsese din imperiu, acceptarea suzeranităţii musulmane în detrimentul celei catolice de către medievalii Balcanilor şi culminând cu acceptarea tacită a Vaticanului a barbariei naziste de anihilare a unui întreg popor, cel rus ortodox. Nu fac apologia ritului ortodox, deoarece înclinaţiile mele pe teme de religie sunt ferm înrădăcinate în budism şi daoism, dar nu pot să mă prefac că nu văd printre meandrele istoriei trădarea creştinătăţii vestice catolico-reformate faţă de cea ortodoxă. Mai mult, percepţia mea este că de fapt o ură nestrămutată traversează aceste epocii, iar azi în ciuda discursului laic al politicii fie realiste ori idealiste condusă de bastionul vestic, rezumativ, în spatele discursului de filosofie politică, problema este tot de ordin religios. Mă întreb dacă atentatorii arabi de la 11 septembrie 2001 erau eminamente sârbi, ruşi sau ce vreţi care era reacţia Americii? să nu uităm că Serbia a suferit numeroase bombardamente, fără să fi ameninţat nici măcar în gând America, nu prin 2000 şi ceva de victime ale unor arabi musulmani fundamentalişti, ba mai mult era bombardată pentru a proteja o minoritate musulmană turbulentă din Europa. Deci, unde e solidaritatea creştină în faţa pericolului musulman? Spunea noul preşedinte ales american, că doreşte înregistrarea tuturor musulmanilor din America. Culmea e că grosul ţărilor ortodoxe, inclusiv atenienii Eladei au nevoie de vize şi trec prin numeroase şicane doar pentru a vizita America, iar compatrioţii celor care au ucis câteva mii de civili americani călătoresc în continuare fără acest sistem odios de separare a individului pe criterii mai mult decât arbitrare. 

  Şi atunci ce tot vorbim de pericolul musulman, coane Trump sau aceste vânzătoare de minciuni Le Pen, Merkel etc ori falşi moralişti ca Farage şi Boris Johnson?

AMERICA SOCIALISTĂ, MITURILE PIEŢEI LIBERE ŞI ALTELE...

  Iată câteva subiecte reunite sub acelaşi titlu ce ne vor dezvălui minciuna numită capitalism, lor alăturându-li-se aspecte hilare vizând noul şi inventica.

  Deci în iulie 2008, când America cea măreaţă şi capitalistă se apropia de colaps târând şi mapamondul în celebra criză, guvernul Statelor Unite a băgat 200 de miliarde de dolari în băncile ipotecare Fannie Mae şi Freddie Mac, ulterior naţionalizându-le. Constatând acest aspect, senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning a spus negru pe alb că acest tip de acţiune nu s-ar putea petrece decât într-o ţară socialistă cum ar fi Franţa. Însă preşedintele de atunci, Bush jr. a dat o explicaţie mirobolantă, hazlie de-a dreptul, spunând că departe de a fi socialist, planul său era o continuare a sistemului american de liberă iniţiativă care " se sprijină pe convingerea că guvernul federal trebuie să intervină în mersul pieţei doar atunci când e necesar." Curat murdar, vorba lui Caragiale dar spunem noi... când alte guverne intervin, de ce vine Banca Mondială, Fondul Mondial (instrumente americane până la urmă) şi spun că sunt contrar pieţei etc, bla-bla? coane Bush...

  Cât despre piaţa aşa zis liberă cum o proclama A.Smith, părintele celebrei sintagme a "mâinii invizibile" autoreglatoare a pieţei, în arhicunoscuta sa spusă enunţa că " nu pe bunăvoinţa măcelarului, a brutarului sau a berarului ne bazăm noi ca să ne obţinem masa de seară, ci pe grija acestora pentru propriile interese" aşadar interesul egoist creează piata, utilitatea şi prosperitatea ei, fiind oarbă, neavând nevoie de intervenţia guvernului. Se pare că Bush&co au lipsit de la acea lecţie. Mai mult, tot pentru a demitiza, iată ce spunea un manager japonez de la Kobe Steel într-o conferinţă organizată de Banca Mondială, unde corifeii numitei bănci încercau să minimalizeze intervenţionismul, spunând că miracolul asiatic nu se datorase intervenţiei guvernelor, eventual doar în subsidiar, ci poate chiar dăunase:" îmi pare rău să spun asta, dar dumneavoastră, economiştii, nu înţelegeţi cum merg lucrurile în lumea reală. Eu am un doctorat în metalurgie şi lucrez la Kobe Steel de aproape 30 de ani, deci ştiu câte ceve despre siderurgie. Dar compania mea este acum atât de mare şi complexă, încât nici măcar eu nu înţeleg mai mult de jumătate din ce se petrece acolo. Cât despre ceilalţi manageri - specializaţi în contabilitate şi marketing - , ei nu înţeleg mai nimic. Cu toate acestea, consiliul nostru director aprobă de obicei majoritatea proiectelor propuse de către angajaţii noştri, deoarece credem că angajaţii urmăresc binele companiei. Dacă ne-am gândi că fiecare nu încearcă decât să-şi promoveze interesele şi i-am suspecta mereu pe angajaţi, compania n-ar mai funcţiona, pentru că ne-am petrece timpul analizând propuneri pe care nu le înţelegem. Pur şi simplu nu poţi conduce o mare organizaţie birocratică, fie aceasta Kobe Steel sau un guvern, dacă presupui că fiecare nu se gândeşte decât la el". Deci monsieur Smith, cum stă treaba? dacă ne auziţi de acolo de prin ceruri...

  Iată şi câteva subiecte hilare ce au circulat de-a lungul vremii prin minţile unora:

- " Telefonul prezintă prea multe neajunsuri pentru a fi luat în serios ca mijloc de comunicaţie. Aparatul nu are nicio valoare pentru noi." Western Union, document intern, 1876.

- "Maşinării mai grele decât aerul care să zboare, aşa ceva este imposibil". Lord Kelvin, preşedinte al Royal Society, 1895.

- "Orice se putea inventa a fost deja inventat ". Charles H. Duell, membru al US Office of Patents, 1899.

- "Cine naiba îşi doreşte să audă actorii vorbind?" Harry M. Warner, Warner Brothers 1927.

- "Cred că există o piaţă mondială pentru, să zicem, cinci computere". Thomas Watson, preşedinte IBM, 1943.

Distractiv, nu?

D'ALE DEMOCRAŢIEI.

 Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.

 Democraţia nu înseamnă numai dreptul de a-i trimite pe toţi de unde au venit (a mă-sii), dar şi obligaţia de a pleca acolo, dacă asta vrea majoritatea.

 Democraţia se bazează pe trei principii: libertatea cuvântului, libertatea cugetului şi înţelepciunea de a nu le folosi pe cele două precedente.

 Democraţia bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului.

 Democraţia este calea de mijloc, care trece peste tot şi nu duce nicăieri.

 Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl cântă, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul.

 Democraţia este atunci când turma de oi crede că îl conduce pe măgar, care e condus şi el.

 Democraţia este forma politică în care fiecare cetăţean primeşte ceea ce merită majoritatea.

 Democraţia îţi dă dreptul să înjuri pe cine vrei, dar nu-ţi dă mijloacele să judeci corect înainte de a înjura.

 Democraţia este ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii sar peste ea şi doar boii şi bivolii se lovesc de ea.

 Democraţia este atunci când vaca îl alege pe cel care o va mulge.

 Votul democratic este alegerea între lac şi puţ. Prin vot democratic va fi ales acela, pe care bogaţii îl pot manipula.

 Votul democratic ne garantează că nu vom fi mai bine guvernaţi decât o merităm. Dacă votul democratic ne-ar aduce nouă ceva folositor sau vreo schimbare în bine, nu am fi lăsaţi să votăm. 

"Să nu crezi nimic din ceea ce auzi sau citeşti, nu contează cine a spus-o sau scris-o, chiar dacă am spus-o eu, ci numai dacă face sens cu gândirea ta" - Siddhartha Gautama (supra)numit Buddha sec. VI înainte de anul zero.

    preluare de pe domeniul public.

DT - NOUA PROVOCARE.

   DT înseamnă pur şi simplu, Donald Trump. Iată că lupta "seculară" dusă de Wall-Street, stabilimentul de la Washington ( clasa politică ), Hollywood-ul şi o parte semnificativă a electoratului american nu au reuşit să oprească tsunamiul ce a "lovit" în primul rând America, iar ulterior întregul mapamond.

   Evident, sondajele de opinie ale mass-mediei mainstream, dorinţa şi aspiraţiile establishmentului creditau şi doreau victoria doamnei Clinton care îi reprezenta cu vârf şi îndesat. Dar soarta a fost alta. Aşa că un băiat ajuns la 70 de ani, provenit din New-York, a răsturnat toate sondajele şi dorinţele mogulilor media, de divertisment dar şi ai finanţei de pe Wall-Street (concitadinii săi de fapt). 

  Cine este până la urmă Donald Trump? se vor fi întrebat ulterior mulţi. Cum spuneam un new-yorkez get-beget, un capitalist în sens economic, antreprenor ca definiţie socială, un american bogat ca percepţie globală care, pur şi simplu s-a săturat de ceea ce vedea prin "ţărişoara" lui. Mai în glumă mai în serios a mai cochetat cu ideea şi altă dată, dar acum, simţind că America se duce pe râpă a ieşit cu sloganul " Să facem America măreaţă, din nou"! ( marca lui, înregistrată)... şi stupoare!!! iată că i-a ieşit.

  Vor fi fost mulţi analiştii şi vor mai fi, atât pe acilea prin Balcanica Românie cât şi aiurea ... unde printre altele Rareş Bogdan ce-şi lăuda profesorii avuţi (nu ca avere), care american, altu' german, în ;tiinţe politice, nonşalant într-o emisiune confunda Congresul american cu Senatul american ... halal analist politic, dar să revin... nu reuşeau să înţeleagă cum de a căştigat Trump ?! Răspunsuri s-au dat, s-au încercat să se dea, se vor mai da, însă nedumerirea va mai persista... cine ştie cât şi până când?

  Dându-mi şi eu cu părerea aşa ca un neofit într'ale politicii, citind şi o cărţulie despre stimabilul Donald am concluzionat anumite idei. Mergând pe firul evenimentelor, nu a trecut un mileniu ci doar opt ani de când preşedintele Obama făcea furori electorale, el un mulatru cu nume super ciudat chiar şi pentru non-americani, başca având şi un Hussein ca prenume, şi totuşi a zdrobit triumfalist. Acum, mă întreb şi eu aşa.... unde sunt toţi aceia ce l-au dus la White House pe mulatrul Hussein, care a numit-o pe madam Hillary

Secretar de Stat, fostă Prima Doamnă şi senator pe deasupra (de-a lungul anilor)? Oare s-au evaporat, căci nu pot să cred că toţi aceşti votanţi au fost atât de volatili, încât în doar opt (sau patru) ani să schimbe macazul şi să-l voteze pe cine??? nimeni altul decât mult prea controversatul Donald Trump... cred că de fapt răspunsurile care s-au dat, cum că vezi Doamne lumea s-a săturat de sistem ( sistem ce conduce SUA chiar de la 1776) nu reflectă realitatea. Aşadar, strict ca opinie personală înclin să cred că dintr-o perspectivă de psihologie umană, votantul american nu a vrut şi nu era pregătit să fie condus de către un reprezentant al sexului slab, cum îndeobşte sunt numite femeile. Poate părea ciudat, însă opinia mea asta rămâne: din subconştient ori chiar pe bune, electoratul american nu a dorit ca funcţia supremă să o deţină reprezentantul sexului slab. Argumente ar fi, căci America chiar se revendică a fi o naţiune macho, iar Trump chiar duce macismul la superlativ. Dacă privim spre Germania merkelistă ori mai nou Britannia may-istă nu prera inspiră teamă prin stepa rusă ori la nord de Himalaya. Sociologic s-a demonstrat că votantul majoritar al lui Trump a fost bărbatul alb de 45 de ani sau peste. Evident acesta este doar un argument, altul ar fi că doamna Clinton chiar a fost neglijentă în serviciul public (vezi e-mailurile), a fost ambiguă de-a lungul carierei politice iar până la urmă era cam nefirească idea unei dinastii Clinton ce se perindă recurent pe la Casa Albă. Părea hilar să te gândeşti că n-o fi în toată America altul decât ca soţia să vină pe urmele soţului ca să conducă ţara! Pot fi considerate aspecte secundare, deoarece lupta s-a dus pe programe, pe ce va face fiecare, mai ales în interior... iar răspunsul l-a dat electoratul! citind discursuri publice de-ale lui Trump am realizat că: omul nefăcând politică la nivel înalt, nu avea un discurs rafinat politicianist ci o retorică mai abrazivă, toate calate pe experienţa personală de viaţă ca antreprenor, însă un discurs al concretului, alăturat averii dobândite prin forţe proprii. Fiind deja o persoană publică, de decenii, chiar personaj în filme sau show-uri media, avea deja notorietate, însă una prost înţeleasă. S-a crezut că acest fenotip uman aparţine doar entertainmentului, iar în politică ar fi un clovn picaresc din zodia fanfaronadei. Iată că nu a fost deloc aşa! Cum spuneam, citind acea cărţulie despre Trump, dincolo că pe bună dreptate a răzbit între rechinii marelui business american, avea motive să se etaleze, deoarece omenirea se află sub mantia expunerii maximale... nu degeaba metrosexualul reprezintă chintesenţa succesului. Trump poate fi judecat ca anti-sistem când spune ceea ce gândeşte nefiind constrâns de interese de partid (meschine adeseori), "sfidând" ideologii decrepite care nu mai impresioneză un electorat ce nu stă toată ziua să analizeze corectitudinea politică, ori cum stă treaba cu valorile, să pună în balanţă dacă s-a ieşit din schema ideologiei de partid etc. Acest electorat, nici mai cu moţ nici mai şcolit ca altul din lumea întâi, a vrut ceva concret, ceva care rezona în interiorul lui şi cel mai mult, tot ca opinie personală -  distanţa între America reală şi percepţia ei ca super-putere implicită, aspect pe care americanul obişnuit nu-l mai găseşte în realitatea lui cotidiană. Trăia un mit, dar un mit al sistemului internaţional, nu al lui personal, iar establishmentul american s-a cramponat şi cantonat for ever în acest mit, mit cu care se hrănea şi pe care vroia să-l perpetueze, uitând de astronomica datorie publică, schimburi economice dezastruoase cu Asia preponderent, dar nu numai, cu scurgerea în aceeaşi zonă sau la sud în Mexic atât a milioane de locuri de muncă dar şi a capitalului, totul pentru maximalizarea profiturilor unui procent infim american. Aşadar politicile lui Trump au caracter autarhic, oarecum naţionalist şi stupoare! chiar o tuşă de socialism, conform discursurilor sale publice. Demantelând ideologia de partid, Trump a pus pe tapet pragmatismul, interesul american (de altfel onest, deoarece orice naţiune are interese proprii) şi a expus franc opiniile sale pornind de la înălţimea funcţiei şi puterii Americii. Nimic nou sub soare, doar că prea binele făcut prin lume a expus America prea mult, aducând-o la sapă de lemn. O întrebare care spune multe, pusă de Trump: când aţi văzut ultima dată un Chevrolet prin Tokio? - şi nu pentru că industria auto americană nu produce, cât pentru că politicile restrictive japoneze, naţionalismul economic japonez etc au cauzat toate acestea.

 Pâna să ajung să-l citesc pe Trump, evident că am căzut pradă presei mainstream ce-l demoniza, crezând că moderaţia clintoniană va răzbi, însă nimic din discursul său nu pare atât de deplasat (mici, mici excepţii doar) cât efectivele probleme economice, sociale etc ale Americii.   

  Aşadar bun venit, DT!

SĂPTĂMÂNA DECISIVĂ

 Putem număra pe ore timpul rămas până la instalarea unui nou locatar în Pennsylvania Avenue. Aşadar scrutinul electoral american ce ţine pe jăratec mapamondul, ce de facto este deja în desfăşurare începând cu săptămâna trecută, ţinând cont de particularităţile sistemului electiv american. Cei doi protagonişti ce sunt arhicunoscuţi atât prin prestaţiile avute în dezbaterile televizate, ce au făcut deliciul publicului, cât şi prin notorietatea fiecăruia, Clinton ca fostă Primă doamnă dar şi ca un cunoscut om politic iar Trump ca magnat, nonconformist şi excelând prin faptul că ajuns la 70 de ani nu a deţinut niciodată vreo funcţie politică.

  Aşadar o premieră pe scena politică americană unde pe ambele laturi ale eşichierului ideologic avem parte de numita premieră, mai explicit o femeie vs. un "intrus". Evident că aceste premiere, trecând dincolo de prestaţia celor doi în campanie, ţin ştacheta ridicată foarte sus, vis-a-vis de interesul atât a poporului american cât şi al întregii omeniri cum spuneam, pentru noul preşedinte ce se va instala la Casa Albă.

  Deoarece am intrat în al doilea secol american iar provocările la nivel internaţional sunt la fel de angajante pentru titularul de la White House, nu mai trebuie reamintit aspectul că întradevăr tot mapamondul cu căţel şi purcel stă în expectativă aşteptând decizia electoratului american, decizie care va da cursul politic pentru anii ce vin şi pentru că cei doi protagonişti reprezintă acele premiere, lumea se întreabă din colţ în colţ... ce şi cum va fi?

  Doamna Clinton reprezintă establishmentul de la Washington, iar ca dovadă mai bună nu putem lua decât aspectul că inclusiv preşedintele Partidului Republican, liderul Camerei Reprezentanţilor ori membri marcanţi ai aceluiaşi partid ca senatorul McCain, fostul Secretar de Stat C.Powell sau ex-candidatul Mitt Romney au declarat făţiş că nu sprijină candidatura lui Trump, aşadar omul lor. Reprezintă fără doar şi poate un aspect inedit, probabil unic în istoria americană, ca propriului tău candidat să-i spui pas făţiş, fără ascunzişuri. Trecând de acest aspect, doamna Clinton este o obamistă poziţionată o idee mai la dreapta, însă păstrând linia directoare ideologică a Partidului Democrat. Având suficiente chichiţe dezvăluite şi mai în urmă dar şi mai recent de către Poliţia Federală, totuşi fiind pe Potomac de mai bine de un sfert de secol cunoaşte dedesubturile politicii americane, dincolo de aspectul că oricum a mai locuit la Casa Albă vreme de opt ani. Deci o putem acuza de orice, doar de lipsă de experienţă nu, cu atât mai mult că este hârşită şi în bătălia pe politici publice (interne) deoarece a fost şi senator. Având un discurs mai moderat decât al contracandidatului, având în spate şi media mainstream, mogulii de la Hollywood ori forţa financiară a Wall-Street-ului a fost până pe ultimii metri favoritul cursei, însă tulburarea apelor de către FBI a bulversat avantajele pe care le deţinea. Lupta s-a dus oricum pe problemele interne de la imigraţie şi locuri de muncă până la primirea de refugiaţi din Orient, avort-unde şi România a fost pomenită, ori relocarea unor industrii în interiorul sau afara ţării pe fondul globalizării. Chestiunile de politică externă, cum spuneam, păstreză linia politicii de colaborare, deschisă de către W. Wilson în urmă cu un secol, ce dau conturul ideologic al democraţilor, evident cu particulariţăţile fiecărui titular al fotoliului prezidenţial, unde evenimentele de moment pun eticheta administraţiei respective. Făcând aşadar un arc peste timp de la Wilson la Obama, democraţii au fost in genere porumbeii iar republicanii ulii. Ca un paradox până la urmă, atât în Primul cât şi în al Doilea Război Mondial, Casa Albă era democrată.

  Donald Trump care de-a lungul ultimelor două decenii a trecut când de la democraţi la republicani, cînd invers, este catalogat de media globală că ar fi candidatul antisistem. Fireşte, ţinând cont de faptul că pe linie de partid fiind doar un simplu membru fără funcţie la orice nivel, la momentul când în urma a 16 tururi succesive în interiorul partidului s-a văzut în postura de ultim rămas, şi-a permis să eludeze tradiţia GOP ( Bătrânul Vechi Partid), vorbind de tradiţie exprimam ideologia, putând să-şi exprime liber opiniile politice. Analizând discursul lui Trump, el spune adevăruri incomode, pe care acei lideri din propriul partid probabil că le gândesc ori probabil că sunt în asentimentul lui, însă atât politica de corectitudine cât şi discursul politic cu retorica sa delicată, cu iz de limbaj diplomatic nu le permit să-i acorde carte blanche. Trump par excellence

a fost omul spectacol, neinhibat, fără compromisuri, din topor cum se zice în popor... însă a prins, ceea ce denotă că o parte însemnată a electoratului american asta doreşte. Analizând mai detailat programele sale de politici interne, ele vorbesc acelei majorităţi tăcute de care vorbea un antecesor de-al său pe linie de partid, fostul preşedinte Nixon, populaţia din centrul Statelor Unite, din zonele rurale care întotdeauna au fost mai conservatoare şi au reprezentat acele gulere albastre (muncitori manuali etc) care în ultimele două decade şi-au pierdut cu milioanele locurile de muncă, mai ales din cauza reginei Globalizare dar şi imigranţilor într-o anumită măsură. 

  Polarizarea excesivă a societăţii americane, creată de acest inedit al premierelor, ne va da răspuns în decurs de mai puţin de o sută de ore despre noul preşedinte. Evident că şi în România, clasa politică şi nu numai aşteaptă asiduu noua administraţie, iar vocaliza este îndreptată în direcţia pro-Clinton. Deoarece fiind privită mai moderată, neavând discursul tranşant şi imprevizibilitatea lui Trump, este privită ca o speranţă pentru România, însă nu trebuie să cădem în plasă, iar dacă Trump va prelua frâiele în Biroul Oval nu-şi va tempera atât retorica cât şi atitudinea. Nu pot să cred că venind Trump, va fi atât de exuberant pe cât a lăsat să transpară în campanie, ci cred că a fost o atenţionare a acelora care s-ar putea simţi cu musca pe căciulă pornind de la musulmanii din America, invazia a milioane de clandestini dinspre Mexic, Europa ce e apărată pe banii contribuabilului american, punerea Rusiei pe picior de egalitate cu America, dându-i prestigiul pe care il clamează -  sunt tot atâtea aspecte care il livrează pe Don in afara sistemului şi a discursului politic american post Război Rece.

  Personal înclin să cred că moderaţia o va aduce pe doamna Clinton în oficiu dar să nu anticipăm... nebănuite sunt căile Proniei Divine.

DE PE LA RUŞI ADUNATE

Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie.
Nu-i greu să ademeneşti soţia altuia. Greu e să i-o dai înapoi.
Prietenia care nu cunoaşte hotare se cheamă expansiune.
Alcoolism e atunci când nu vrei să bei, dar trebuie.
Bărbaţii şi femeile sunt de acord într-o singură privinţă: n-au încredere în femei.
Dacă munceşti din greu şi te remarci opt ore zilnic, ajungi şef şi munceşti 16 ore.
Banii pentru salariile şi pensiile mari ... ajung întotdeauna: nu ajung banii pentru salariile şi pensiile mici.
Omul  care crede că dragostea poate fi cumpărată cu bani n-a avut niciodată câine în casă.
Avem un singur fel de a ne naşte şi milioane de feluri de a muri.
Fiecare om are dreptul să trăiască atât cât poate.
Ţara noastră a avut nevoie de când e ea de alt popor.
Furtul ideilor unei persoane e plagiat, iar al mai multor persoane, cercetare ştiinţifică.
Toţi ne naştem uzi, goi şi flămânzi. Şi acesta e doar începutul.
Copilăria grea nu se termină niciodată.
Un prieten adevărat nu poate fi cumpărat, dar poate fi vândut.
Cumpără deodată 3 sticle de votcă şi n-o să te trimită nimeni după a doua.
Dacă n-ar pune întrebări, copiii n-ar afla niciodată cât de puţin ştiu părinţii.
O ţigară scurteză viaţa cu o oră, o sticlă de votcă o scurtează cu trei, iar o zi de muncă o scurteză cu opt.
Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut.
De orice fel ţi-ar fi sănătatea, ea îţi ajunge până la sfârşitul vieţii.
Ignoranţa e de trei feluri: când nu ştii nimic, când ştii numai prostii şi când ştii ce nu trebuie.

REGATUL UNIT - ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

  Votul din 23 iunie a.c. prin care cetăţenii britanici întorceau spatele proiectului european poate constitui pe termen mediu şi lung, un început al sfârşitului a ceea ce odată era falnicul British Empire. Of course, această predicţie trebuie să aibă anumiţi constituienţi, care să ne legitimeze în a o anticipa.

  Este probabil destul de cunoscut aspectul, că Marea Britanie în ultimii să zicem 20 de ani, a vândut întreaga sa industrie auto, acesteia alăturându-se nenumărate alte branduri. Făcând un salt înspre speech-ul "triumfalist" ţinut de unul dintre groparii fostului măreţ Albion, liderul UKIP Nigel Farage, care nu vedea la orizont însemnătatea "dezastrului" ce va să vină, îmi stârneşte doar un zâmbet, şi nu pentru că aş fi un europenist convins, nu, aici abordăm strict viitorul "sumbru" pe care îl văd hărăzit fostului Imperiu. Aşadar în plenul Parlamentului European, Farage se exprima triumfalist, emfatic chiar bombastic ... dar ia să vedem cum va arăta UK peste un sfert de secol? -ne întrebăm noi. Acolo în sală "arăta" cu degetul către colegii săi care "n-au muncit toată viaţa lor" considerându-i sinecurişti birocraţi - "ştiu că cei mai mulţi dintre voi nu au făcut o muncă adevărată în toată viaţa lor, nu au lucrat în economia reală, în comerţ, nu au creat locuri de muncă". O fi, dar el a făcut-o, mă întreb şi eu aşa ... retoric. Tot acolo adăuga "am venit aici acum 17 ani şi am spus că vreau să conduc campania care să scoată Marea Britanie din UE şi aţi râs de mine. Nu mai râdeţi acum, nu? Voi, ca proiect politic, sunteţi în stare de negare. Sunteţi în negare, pentru că nu vedeţi că moneda voastră se prăbuşeşte. ( dar a voastră, taică Farage? ). Sunteţi în negare când nu observaţi că apelul doamnei Merkel de anul trecut, care a cerut imigranţilor să treaca graniţa, a condus la diviziuni majore între ţări. (noi spunem că Albionul  la epoca lui Napoleon avea mai mulţi negri, paki etc decât are la un loc întreg estul european azi ... aşa că, e ca-n povestea biblică cu parul din ochi). El încheia : " dar cea mai mare problemă pe care o aveţi este că aţi impus asupra britanicilor şi celorlalţi oameni din Europa o Uniune pe ascuns, fără să le spuneţi nimic. ( cui anume? ştiind că vulgul este ignorant covârsitor oriunde aiurea). Ce s-a petrecut joia trecută (23 iunie) a fost un rezultat seismic ( desigur că pentru britanici, dar el nu a înţeles). Ce au făcut oamenii obişnuiţi, care au fost oprimaţi şi care şi-au văzut standardele de viaţă cum cad ( deoarece vi-aţi luat pe cap gloata din fostele colonii din sentimentul de vină colectivă pentru crunta-le exploatare de secole, susţinem noi), a fost să respingă multinaţionalele, băncile şi au zis: Ne vrem ţara înapoi, graniţele, vrem să fim o ţară independentă şi normală". Frumos, dar să dăm curs unei investigaţii condusă de către un jurnalist italian. 

  Roberto Saviano într-o conferinţă susţinută în Regatul Unit spunea: "Dacă aţi fi întrebaţi care este cel mai corupt loc de pe Pământ, aţi spune că e Afganistan, poate Grecia, Nigeria, sudul Italiei. Dar v-aş spune că este Marea Britanie". "Nu birocraţia, nu poliţia, nu politica sunt corupte, ci capitalul financiar. 90% dintre deţinătorii de capital din Londra îşi au sediile în offshore-uri". Iată stimabile Farage, adevărata faţetă a puterii economice a perfidului Albion. Aşadar ... iar râsul nu mi-l pot opri ... dacă onor britanicul de rând şi-a luat ţara înapoi, într-o bună zi va constata cum eşafodajul bunăstării constituit pe forţa capitalului murdar din City-ul londonez, în urma investigaţiilor şi a controlului fiscal se va prăbuşi ca un castel de nisip, deoarece nu va merge la infinit acest tertip. Idiosincrasia tipic britanică faţă de continent poate fi justificată prin aceleaşi declaraţii acide la adresa Regatului de către Saviano care spunea "Jersey şi Cayman (insule) sunt porţile de acces în Europa pentru capitalul provenit din infracţiuni, iar Marea Britanie este ţara care permite asta. De aceea este crucial pentru mine să fiu azi aici şi să vorbesc despre viaţa voastră şi guvernul vostru". Curat-murdar, vorba lui Caragiale! Iar cireaşa de pe tort, a pus-o când susţinea că "ar însemna să permiteţi societăţilor din Qatar, cartelurilor mexicane, mafiei ruse să câştige şi mai multă putere şi HSBC ( The Hong Kong and Shanghai Banking Corporation) a plătit două miliarde de euro amendă în S.U.A., pentru că a recunoscut că a spălat bani ce proveneau de la cartelurile drogurilor şi de la companiile iraniene. Avem dovezi."

  Personal, fostului mare imperiu îi prezic soarta economică a actualei Portugalii, un pitic de la periferia economiei mondiale, deoarece acela care nu remarcă faptul că integrarea în coloşi economici de tip India, China, UE, NAFTA ( Mexic, SUA, Canada) ori piaţa emergentă euro-asiatică, proiectul putinian ce este în plin proces germinativ nu întelege cursul istoric. 

  Din antichitate avem pilda că - nimic nu-i nou sub soare! prăbuşirea şi măturarea în coşul de gunoi al istoriei al altui defunct imperiu, ne oferă un bun exemplu că timpul le aranjează cu înţelepciune pe toate ...

RECUNOAŞTEREA TÂRZIE

  Intenţia guvernului maghiar de a construi un gard la hotarul cu România, pentru a bloca fluxul de imigranţi a primit un răspuns genial din partea unui preot român, în cadrul unei conferinţe susţinute la Cluj: " Eu dau Slavă Domnului că un foarte bun prim-ministru european construieşte un gard cu o ţară vecină, pentru că în sfârşit recunoaşte unde-i graniţa", a declarat preotul Constantin Necula.

  Sala a izbucnit în aplauze.

EDUCAŢIA LA JAPONEZI, un bun exemplu şi pentru ai noştri români

  De la trei ani, copiii din Japonia merg neînsoţiţi la grădiniţă, de la patru ani circulă singuri cu metroul. De mici sunt educaţi să fie modeşti, politicoşi şi să-şi respecte semenii, astfel încât să nu-i deranjeze niciodată pe cei din jur, conform unui reportaj Digi24.

  Deşi sunt cunoscute pentru blândeţea şi armonia cu care îşi cresc copiii, mamele japonze încearcă să-i responsabilizeze de la cele mai mici vârste. Copiii sunt crescuţi pentru a deveni ulterior cetăţeni-model. Încă de la şcoală şi până când termină liceul, elevii se ocupă exclusiv de curăţenie. Personal care se ocupă de curăţenie există doar în aeroporturi şi în marile corporaţii. În rest, în toate instituţiile publice, funcţionarii se ocupă de această activitate.

  " Noi facem curăţenie la şcoală. După prânz, cu cârpa, ştergem tot de pe podea şi facem curăţenie la toaletă", spune Chinatsu Kawamoto, profesoară de limba japoneză, aflată în Barbaristan( scuzaţi ... România).

" În şcolile japoneze nu există femei de serviciu. Este iarăşi un element care pe mine m-a surprins, în condiţiile în care la noi copilul nici măcar tabla nu o şterge, pe principiul că trebuie ştearsă de doamna învăţătoare" spune un expert în cultura japoneză din ţară.

" Mamele japoneze îi ajută pe copii, dar mai mult îi încurajează: Hai! Tu poţi face singur! Dar părinţii români ajută copilul imediat, îl şi îmbracă", a constat Chinatsu Kawamoto.

 Chiar dacă pentru europeni poate părea exagerat, mamele îşi lasă copiii să meargă singuri la grădiniţă, încă de la vârsta de trei ani!!!! În prima zi, îi conduc să le arate drumul, în a doua zi doar îi urmăresc şi din ziua a treia cei mici sunt pe cont propriu.

 Rolul mamei este acela de a învăţa copilul să se descurce singur şi de a forma un viitor adult responsabil. De aceea, nu va fi o surpriză pentru nimeni să vadă un copil de patru-cinci ani care merge singur cu metroul. Mai mult, în Japonia, nciun părinte nu îşi duce copilul la şcoală cu maşina, susţine sursa.

  articol preluat de pe domeniul public. ( cu mici intervenţii )

TRUMP - NOUL PREŞEDINTE?

  Numele Michael Moore spune foarte mult în spaţiul media american şi occidental dar, am convingerea că inclusiv între Carpaţi mulţi aţi auzit acest nume. Aşadar regizor, analist şi activist politic american reprezentând aspecte stângiste de la moderat până la accente uneori radicale, ce îl amintesc pe mai vârstnicul filosof Noam Chomsky, într-un cuvânt Moore.

  Recent M. Moore a ieşit în spaţiul public cu un anunţ ce ar putea fi catalogat o bombă, susţinând răspicat că următorul locatar de la Casa Albă va fi Donald Trump. Citez din lunga sa expunere doar anumite fragmente care dau o tuşă şi contur predicţiei sale: " Îmi pare rău să fiu cel care aduce veşti proaste, dar am fost sincer când v-am spus vara trecută( 2015) că D. Trump va fi candidatul republican la preşedinţie. Şi acum am veşti şi mai teribile, deprimante pentru voi: "Acest clovn part-time jalnic, ignorant, periculos şi sociopat full-time va fi următorul nostru preşedinte. Preşedintele Trump. Continuă şi spune cuvintele, căci le vei spune pentru următorii patru ani." Moore aduce o lungă pledoarie pornind de la aspecte pur electorale unde susţine că este suficientă focusarea asupra a patru state din nord-vestul mijlociu american în speţă statele Michigan,Ohio,Wisconsin şi o prelungire către est în Pennsylvania, state în care fostul candidat republican Romney pierdea în 2012, 64 de voturi, exact suma pe care o oferă aceste state şi Trump va triumfa. El susţine că aceste state tradiţional democrate începând cu 2010 au optat pentru guvernatori republicani( mai puţin Pennsylvania) însă în sondaje o depăşeşte pe H. Clinton aici ( Pennsylvania) şi ţine aproape în Ohio. 

  Moore evidenţiază că argumente de genul " 77% din electorat sunt femei, oameni de culoare, adulţi tineri sub 35 de ani şi Trump nu poate câştiga o majoritate din nicio categorie!" ori "oamenii nu vor vota un bufon sau împotriva intereselor lor celor mai bune" nu ţin deoarece în ziua alegerilor cei care locuiesc în cartiere sărace, negre sau hispanice nu doar că vor trebui să stea la cozi ore întregi ci mai mult există şicanării premeditate ce-i vor stingheri prin diverse tertipuri, evident în spirit democratic, neînţelegându-se că ar fi obstrucţionaţi de la a-şi exercita dreptul la vot. Moore argumenteză strategia de tip Brexit pe care Trump o va adopta exemplificând cum familia Clinton este în spatele acordului NAFTA ce a externalizat milioane de locuri de muncă preponderent în Mexic, iar ca cireaşa de pe tort să fie cât mai stabilă aduce în prim plan strategia trumpiană de campanie cum în timpul alegerilor preliminare din Michigan stând în umbra unei fabrici Ford Motor ameninţa numita corporaţie că în cazul în care va externaliza uzina în Mexic fiecare autoturism produs acolo va fi suprataxat cu 35%, estimp mulţimile jubilând, deoarece "ceardaşul" le gâdila urechile. La fel vorbind cu cei de la Apple ameninţa că îi va constrânge să repatrieze producţia din Asia, totuşi marşând în continuare pe atacul la "regină"( Hillary) deoarece democraţii susţin multe acorduri comerciale cu Europa etc, ce spoliază populaţia din cele 4 state pomenite. Evident că în Rust Belt( centura de rugină) o zonă industrială ce cuprinde numitele state, intrată într-o decadenţă economică răvăşitoare, zonă a gulerelor albastre(muncitori), retorica furibundă a lui Trump este punct ochit-punct ţintit, şi aduce mai mult cu varianta  Brexit-ului. 

  Punând în balanţă candidatul democrat, doamna H. Clinton este luată în "şuturi" de către Moore calificând-o că este mai de dreapta decât actualul preşedinte, adică mai conservatoare, mai marţială argumentând că femeile tinere sunt detractorii ei cei mai mari, a fost discontinuă pe politici sensibile deoarece a militat contra uniunilor legale între comunităţile homo pentru ca ulterior să oficieze una, însă atacul se pare că vine dinspre cei foarte tineri, iar în opinia activistului, entuziasmul pentru ea este foarte absent. El argumenteză că cine va scoate mai mulţi oameni la vot din casă în ziua alegerilor va câştiga, şi tot el susţine ca Trump este în avantaj pe acest teren. Ca să pună sare pe rană şi să dea o "palmă" electoratului democrat Moore arată indolenţa generaţiilor mai noi care dacă ar putea vota de acasă de pe X-box ori PlayStation, Clinton ar câştiga detaşat. El se lamenteză că niciun democrat nu va merge la vot cu entuziasm, nu va face voluntariat şi nu va atrage încă cinci persoane să voteze. Având o doză de cinism amestecată cu o comedie, Moore pune la bătaie un caz petrecut în anii '90 când electoratul din Minnesota, un stat de tipul unui judeţ cum ar fi Timiş, Cluj etc, adică având oameni inteligenţi, a votat pentru funcţia de guvernator un fost luptător profesionist, şi cu toate că ştiau că nu are valenţele şi înclinaţia unui om politic, aplicând umorul negru şi sătui de un sistem politic bolnav l-au votat pentru că se putea şi au perceput-o ca pe o glumă cu subînţeles. 

  Finalmente el învârte cuţitul în rană când lasă să se înţeleagă că la momentul când votantul va fi singur în cabina de vot, când nici mama, nici tata, soţia, şeful, amanta, poliţia ori o cameră video nu te va monitoriza, atunci vei putea să devii un anarhist, un gică contra etc vei putea vota sau scrie ce vrei pe buletin, inclusiv că eşti de acord ca pupăza din tei ori zmeul, woody woodpecker sau altcineva, cu atât mai mult D. Trump să fie preşedinte. Iar atunci electoratul va sta tihnit acasă privind la un autentic reality show. 

 Trist dar adevărat, ar spune unii...

SATRAPUL

  Cu certitudine Marile Războaie ce au răscolit şi devastat omenirea în secolul trecut, au lăsat urme adânci de neşters în conştiinţa tuturor. Mari generali au luptat pe frontul ambelor conflagraţii meritându-şi cu prisosinţă galoanele ori mult râvnitul baston de mareşal. Câteva exemple aleatorii sunt suficiente pentru a-i reaminti şi pentru a-i lăsa posterităţii cu faptele lor de glorie. George Patton, Douglas McArthur, Erwin Rommel, Bernard Montgomery reprezintă câţiva din corifeii ce au punctat evenimentele meritându-şi cele 4 stele ori bastonul de mareşal.

  Revenind în contemporaneitate, în Balcanii noştrii de zi cu zi, nu poate să te apuce decât greaţa când vezi că amintirea gloriei acelor generali de patru stele este terfelită şi dusă în desuetudine de către acest satrap de tip oriental, care în afara frontului porumbului din epoca socialistă nu a dus nicio bătălie însă a escamontat cu şiretenia reflectată inclusiv în privire, ideea de grad militar şi faptă de luptă. Stai trăznit, înmărmurit şi te întrebi retoric: cum este posibil ca acest neica nimeni care cum spuneam nu a văzut niciodată o linie de front autentică, să fie galonat cu 4 !!!!!!! stele de general? Evident că aţi realizat că este vorba despre acest oportunist numit Gabriel Oprea, care prin rangul pe care îl poartă pătează imaginea oricarui general autentic iar în subsidiar a Armatei Române. Rând pe rând se fac vinovaţi toţi preşedinţii care i-au acordat aceste grade, însă vinovătia sa trece dincolo de ridicol, deoarece dacă ar fi cunoscut cazurile enumerate în rândurile anterioare s-ar fi întrebat retoric: cum să stau alături de aceşti autentici comandanţi militari, cum mă pot privi în oglindă fără să-mi crape faţa obrazului de ruşine? A-l avea alături de acei nemuritori strategi ce au scris pagini de istorie militară pe acest individ cu fantezii generalissime, este similar cu proverbul indian în care şacalul plimbându-se la umbra tigrului se viseză şi el că îi este seamăn. Aici trebui să dăm o "palmă" şi cadrelor active şi în rezervă ale Armatei deoarece au tăcut pasiv şi nu au luat atitudine la această josnicie. 

  Nu pot să-mi opresc gândul de la hilarul situaţiei, însă dezgustul pe care mi-l provoacă ideea alăturării celor care au luptat în Africa de Nord, Normandia, Germania, Frontul Răsăritean ori Pacific care au cunoscut vitregiile şi ororile razboiului să fie puşi alături de înseşi întruchiparea oportunismului nesimţit. Chiar aşa! Pe ce fronturi aţi luptat stimabile Oprea, să vă alăturăm lui Patton ori Rommel, care şi-au "rupt" oasele în tranşee atăt în 16-18 cât şi în 39-45 ?

  Satrapul are o atitudine laşă care dezonorează haina militară prin tertipurile închipuite încercând să eludeze justiţia facând apel la confraţii parlamentari. Unde este onoarea militară, generale Oprea? Dacă eşti nevinovat de moartea acelui biet infant, de ce te ascunzi în faldurile parlamentare? ai tăria şi nu mai scoate în faţă emfazele puerile ale propriei progenituri postate pe feisbuc că aşa şi pe dincolo. 

  Suntem la curent cu demisia din al 40-lea ceas din instituţia în care activa, dar aceasta nu pardonează în nici un chip grotescul situaţiei. Căci la Judecata de Apoi nu vor putea defila cot la cot pe acelaşi piedestal, eliberatorul Filipinelor şi guvernator al Japoniei D. McArthur, Vulpea Deşertului E. Rommel, eroul de la El-Alamein si Tobruk mareşal B. Montgomery şi nu în ultimul rând primul general american ce a pătruns în Reichul nazist G. Patton, având alături un purtător de patru stele ... pentru care anume merite militare? 

ERDOGAN, PUCIUL ŞI ACUZELE

 15 iulie 2016, va rămâne o dată de referinţă pentru istoria Turciei, zi în care se vehiculează, deoarece nu credem o iotă  din declaraţiile regimului Recep Tayyip Erdogan, că a avut loc o tentativă de răsturnare prin forţă a acestuia. Ba mai mult, avem convingerea că Erdogan şi clica au urmărit să-şi elimine adversarii plus potenţialii ce zac în fermentul germinativ. Turul de forţă realizat în urma presupusei tentative amintesc de celebrele procese staliniste când erau măturaţi din establishmentul politic, militar, social etc cu miile, presupuşii adversari de clasă, asta aşa ca să păstrăm puţin din savoarea epocii când dezideratul marxist al luptei de clasă dădea tonul.

  Ok, să ne reîntoarcem la vara ce tocmai azi şi-a dat duhul, deh ... echinocţiul de toamnă, şi să aprofundăm această cacealmea regizată de acest cameleon - Erdogan, ce ţine prim planul agendei internaţionale de câteva luni bune. La origini cuvântul demagogos avea o conotaţie eminamente pozitivă, însemnând lider al poporului - prostates tou demou adicătelea în elină - protector al demosului, dar azi demagogia reprezintă chintesenţa actului peiorativ. Iată până unde a mers această demagogie, încât Washingtonul s-a văzut acuzat explicit de către un jurnal de casă al pseudosultanului de Bosfor, Yeni Şafak susţinând negru pe alb că de peste ocean a venit atât finanţarea cât şi organizarea presupusului puci, în care cum susţineam anterior nu am crezut şi nu vom crede.

  Yeni Şafak publica la 25 iulie curent că "oficiali guvernamentali importanţi turci" afirmau că CIA este direct vinovată, în sensul că ea a regizat complotul acelor rebeli pucişti. Acest cotidian de orientare conservatoare şi profund obedient regimului Erdogan reprezintă un fel de oglindă a ideilor partidului-stat AKP. Ca să remarcăm amploarea acuzelor, trebuie să menţionăm că un articol de primă pagină a pomenitului ziar alătura titlului "Acest om a condus lovitura de stat" poza generalului în retragere american John F. Campbell, general ce până mai deunăzi ( 2014 ) era locţiitor al şefului de Stat Major iar la retragere îndeplinea funcţia de comandant al Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate în Asia Centrală. Articolul dezvoltă cum generalul a coordonat din umbră militarii pucişti, având colosala sumă de minim 2 miliarde dolari la dispoziţie pentru a-l pune la index pe Erdogan&co, banii sosind pe o filieră africană din Nigeria, prin UBA- United Bank for Africa. Cei de la numita bancă, ulterior, afirmau că relatarea respectivului ziar reprezintă un fals grotesc ei neavând nicio implicare în direcţia respectivă. Campbell a dat o replică în prestigiosul The Wall Street Journal ridiculizând acuzele otomane prin însuşi faptul că nu a catadixit să dea o replică acestora. Ba mai mult, numarul unu al Statelor Majore Reunite ale Armatei Americane, Joseph Dunford replica drept "absurde" afirmaţiile turce şi într-o conferinţă comună de presă cu secretarul Apărării, Ashton Carter, Dunford a spus "cu adevărat nu cunosc de unde ar fi putut apărea o astfel de ştire". Însuşi preşedintele Obama, ulterior îi comunica pseudosultanului Recep ca nu cunoştea şi nici nu existau americani implicaţi în puci, ori pseudo. 

  Că or fi fost ori ba, deoarece la zeci de ani distanţă am aflat de cazuri gen Guatemala, Iran, Cuba etc te surprinde cum este posibil ca o ţară membru NATO îşi permite să acuze făţiş pe creatorul şi garantul mai ales militar al acesteia!!! Ori Statele Unite sunt prea rafinate ca un porţelan chinezesc Ming ori Turcia este atât de arogantă şi sfidătoare încât îşi permite să vitupereze cea mai puternică ţară, implicit şi armată din lume?

  Este clar ca ceva e putred în Danemarca, să-l parafrazăm puţin pe bătrânul Shakespeare ... însă deocamdată rămânem cu gustul amar în care un stat relativ important membru vechi al NATO, având o democraţie precară, mai mult cu numele, îşi permite să lanseze acuze deosebit de grave, care se lasă doar cu nişte formulări palide, de complezanţă, nu reacţii dure cum ar fi fost normal, când eşti acuzat de ... nici mai mult nici mai puţin de către un aliat că intenţionai să-i uzurpi ( prin vicleşug ) ordinea de drept.
  Ne întrebăm cum ar fi reacţionat Washingtonul la acuze similare venite dinspre Dâmboviţa?

 

POKEMON

  Este binecunoscută frenezia pe care a stârnit-o aplicaţia ce poartă numele din titlu, încât sunt nenumărate persoanele ce, fie sunt în trafic ori desfăşurând alte activităţi şi-au pierdut atât la propiu cât şi la figurat ... capul. Ce nu este cunoscut, însă având implicaţii enorme, reprezintă pe cei ce au creat acest aparent inofensiv joc, iar în subsidiar probabil, dacă nu chiar cu certitudine altele asemenea.

  Făcând un arc peste timp, în cursul zilei de ieri Statele Unite au comemorat victimele atentatului din urmă cu 15 ani, atentat ce a dus şi la apariţia unei controversate legi, cunoscută pe scurt sub numele de Patriot Act. Aceasta permite autorităţii americane competente, de a pune sub urmărire orice suspect de aşa zise activităţi teroriste, dincolo de o decizie venită de la o instanţă judiciară. Cam stalinistă abordarea, dar deh ... democraţia americană cu ciudăţeniile ei!

 Iată că un banal joc desfăşurat în mediul virtual la nivel global, am numit acest Pokemon, a reuşit, bineînţeles pe căi oculte ... cum îi stă bine oricărui serviciu care se respectă, până la urmă ... de a aduce si adăuga îmbunătăţiri substanţiale lacunelor lăsate de susnumita lege patriotică.

 După cum suţin cei de la corbettreport.com acest inofensiv joc este rodul minţii celor de la CIA şi " dacă vă întrebaţi cum a fost posibil acest lucru, iată câteva detalii. Internetul conectează din ce în ce mai mulţi oameni, ale căror date pot fi colectate cu uşurinţă. Cele mai importante prevederi ale jocului apar la termeni şi condiţii. În primul rând, aplicaţia cere foarte multe detalii despre utilizatorul aparatului, printre care abilitatea de a citi contactele din telefon, conturile pe care le ai pe aparat şi accesul la camera video. Această aplicaţie îţi cere chiar şi accesul integral la contul google, de unde pot fi citite sau trimise e-mailuri de pe contul utilizatorului, pot fi vizualizate documentele şi fotografiile păstrate în google drive, şi multe altele. Dar, aparent este vorba de o greşeală care va fi corectată curând " susţine respectivul sait. Ba mai mult găsim în acelaşi articol, chestiuni stupefiante de genul " putem împărtăşi orice informaţie a utilizatorului care se află în posesia noastră guvernului sau oficialilor care se ocupă de siguranţa naţională". Deci stimabile ... hai la joc, să ne fie cu noroc! 

 " Niantic Labs, cei care au creat această aplicaţie şi de care nimeni nu auzise până acum, au avut până anul trecut un start-up în cadrul google, care a rămas şi acum unul dintre acţionarii majoritari. John Hanke este fondatorul Niantic, cel care în trecut a fost în spatele Keyhole Inc., companii create din banii obţinuţi de la In-Q-Tel, braţul de capital al CIA, care ulterior a fost transformat în google maps. Aşadar furtuna din spatele lui Pokemon Go a fost creată de un om de afaceri al CIA, care a integrat compania sa la google. În cele din urmă, serviciile de intelligence nu mai au nevoie de amendamentele propuse pentru creşterea siguranţei cu ajutorul legii. Acestea au avut nevoie de crearea unui joc care să fie distractiv pentru ca oamenii să se joace şi în care să plătească în realitate pentru propria securitate". 

  Iată aşadar o ingeniozitate guvenamentală, am putea spune diabolică ... însă intenţia pare onestă. Evident că distanţa până la derapaje este atât de infimă, încât în permanenţă cetăţeanul  se va simţi ca în celebrul roman 1984, percepând tot mai pregnant umbra lui Big Brother.

 

SPIRITUALITATE CHINEZĂ

  Dao pe care toată lumea îl preţuieşte este în cărţi. Cărţile sunt numai cuvinte. În cuvinte există ceva de preţ. Ceea ce este de preţ în cuvinte este Ideea. Ideea provine din ceva. Acel ceva din care provine Ideea nu poate fi transmis în vorbe. Deoarece lumea preţuieşte vorbele, le transmite prin cărţi. Deşi lumea le preţuieşte, eu nu le socotesc demne de preţuire, căci ele sunt preţuite pentru ceva lipsit de preţ. Astfel, ceea ce este privit şi poate fi văzut reprezintă forma şi culoarea. Ceea ce este auzit şi poate fi ascultat reprezintă numele şi sunetul. Ce trist! În lume, oamenii consideră că forma, culoarea, numele şi sunetul sunt îndeajuns pentru a înţelege firea lucrurilor. De fapt, forma, culoarea, numele şi sunetul nu sunt îndeajuns pentru a înţelege firea lucrurilor. Prin urmare, cel ce cunoaşte nu vorbeşte, cel ce vorbeşte nu cunoaşte.

                                                                     Zhuang-zî filosof chinez, secolul IV înainte de anul 0.

BREXIT-ul, UNIUNEA şi STATELE UNITE

  Este deja istorie, decizia britanică din 23 iunie 2016 de a părăsi construcţia europeană pentru un viitor mai  "luminos", evident în mintea lor obosită... a celor care au văzut în Brexit un nou început, restabilirea independenţei şi mai ales a mândriei Albionului. Nimic mai fals, mon cher John Bull.

  Uniunea Europeană, aşa cum o ştim şi percepem azi, reprezintă rezultatul istoricei reconcilieri germano-franceze care în decursul a şapte decenii au zdruncinat ireversibil prin cele trei războaie duse între ele întregul construct geopolitic mondial. Ce este mai puţin sau deloc cunoscut de către majoritatea cetăţenilor europeni şi nu  numai, îl reprezintă aspectul că în spatele acestei instituţii, recte Uniunea Europeană s-au aflat întotdeauna Statele Unite. Da, precum auziţi... şi nu trebuie să constituie o mirare, dacă facem un salt înapoi în timp imediat după destrămarea Reich-ului nazist. În acele zile, când ameninţarea sovietică asupra unei bune părţi a Europei era o certitudine, iar cei care au avut " norocul " să cunoască aceasta cu atât mai mult, Washingtonul de unul singur a trebuit să facă faţă unor provocări extreme, ştiindu-se că atât Imperiul Britanic cât şi surata franceză erau doi muribunzi ce stăteau să-şi dea obştescul sfârşit. Ei bine, în frenezia şi efervescenţa acelor zile, când America de facto conducea lumea, a înţeles că Stalin aplica mot-a-mot doctrina războiului ideologic de a transforma întregul mapamond în roşu. 

  Aşadar, declaraţia Schuman de reconciliere franco-germană, a fost o idee a Secretarului de Stat din administraţia Truman, Dean Achenson, idee prin care administraţia pomenită a constrâns mergând până la ameninţări directe Franţa de a accepta noua construcţie europeană. Truman a sesizat că Acordul de la Yalta se duce pe apa sâmbetei, aşa că avea nevoie de un front unit al democraţiilor vestice în faţa pericolului sovietic. Începând cu sfârşitul anilor '40 ai secolului trecut toate administraţiile americane ulterioare au finanţat pe ascuns ridicarea U.E. la ceea ce reprezintă ea azi. Deci, ne stârneşte un zâmbet antamarea Brexit-ului, că vezi Doamne chipurile facem ( britanicii ) jocul Americii, ori euroscepticii continentali care au vrut să vadă permanent U.E. ca pe o kabbală americano-britanică de dominaţie a ţărilor de pe Bătrânul Continent. Faptul că, Londra a schimbat macazul, votând ieşirea, a încurcat ideea americană a unei Europe puternice, punându-i în dilemă pe toţi acei oameni politici europeni care chiar credeau în presupusa kabbală ... lăsându-i cu buzele umflate. Porninând de la de Gaulle trecând pe la le Pen sau alţii toţi au fost americanofobi convinşi, care credeau că prezenţa britanică în structurile europene reprezintă calul troian american în Europa. Nimic mai fals. Iar pentru britanicii având repulsie totală vis-a-vis de Uniune, trebuie să cunoască aspectul covârşitor că Jean Monnet, unul dintre Părinţii Fondatori ai construcţiei europene, a fost în perioada Războiului Mondial, " ochii şi urechile " preşedintelui F.D. Roosevelt în Europa, deci el lucra eminamente în slujba unei idei americane. Deci stimaţi britanici! De unde " ura " contra U.E.? când Uniunea este o construcţie americană, iar dacă stimabilii britanici ar fi mai informaţi ar cunoaşte aspectul deloc surprinzător că, serviciile secrete americane au finanţat mişcarea europeană în taină zeci de ani şi au dus o muncă de Sisif pentru a introduce Regatul Unit în proiectul comunitar.

 O pleiadă de foşti directori ai C.I.A incepând cu legendarul Bill Donovan primul director al părintelui numitei agenţii, cel ce a ţinut hăţurile OSS-ului în perioada marasmului Axei, continuând cu nu mai puţin celebrii Walter Bedell Smith şi Allen Dulles ce în plin Război Rece au condus cu cinism Agenţia, absolut toţi au dus o politică de forţă pentru construcţia Uniunii Europene. Şi atunci, recurent punem fireasca intrebare: - ce a urmărit Marea Britanie prin ieşirea din familia europeană, când este bine ştiută relaţia specială din ultimele decenii bune dintre Londra şi Washington? Pentru a descuraja orice decizie de a părăsi Uniunea, preşedintele Obama se exprima în aprilie acest an pe Tamisa că " în cazul în care Marea Britanie părăseşte U.E., ar putea dura cinci, chiar 10 ani să ajungem la un rezultat " vizat fiind acordul de liber schimb S.U.A-U.E. deoarece prin secesiune Regatul se autoexclude de la acesta. Întradevăr au existat şi viziuni, minoritare oricum, în spectrul politic american care au vrut să vadă în noua construcţie un superstat rival Americii. 

 Concluzia care se desprinde, având şi avantajul unor documente inedite, o reprezintă aspectul că Brexit-ul a luat pe picior greşit atât America, cât şi Uniunea şi nu în ultimul rând numeroşi britanici care a doua zi deja o dădeau la întors. Puse cap la cap, putem spune că este o ironie a sorţii ca taman cel mai bun şi obedient aliat american din cadrul Uniunii să boicoteze şi să pună în pericol o muncă de aproape un secol dusă de pe malurile Potomacului, iar simultan acei anglofobi notorii cum sunt francezii să realizeze prea târziu că este în detrimentul Uniunii acest Brexit laş până la urmă, iar finalmente toţi britanicii să rămână profund nedumeriţi de ceea ce s-a întâmplat.

  Din toată ecuaţia, pierde atât America, cât şi Uniunea şi Regatul Unit iar marele câştigător este evident... Rusia cu Putin jubilând.

BANCURI

  Incendiu mare la un spital.
Ca de obicei, sosesc operativ SMURD-ul şi pompierii.
Acţionează organizat, se luptă cu flăcările, îşi fac treaba profesionist, sting incendiul şi intervin pentru salvarea persoanelor aflate în pericol. La urmă, şeful formaţiei raporteză managerului de spital:
- Domnule doctor, operaţiunea a fost încheiată cu succes, au fost salvaţi aproape toţi, doar la subsol, din cele trei persoane inconştiente găsite acolo, doar două am reuşit să le resuscităm, una... din păcate, a murit. Ne pare rău...
Doctorul:
- Măi, sunteţi nebuni? La subsol, se află... morga!!!

Ionel şi Marioara erau amândoi pacienţi într-un spital de boli mintale. Într-o zi, pe când sa plimbau pe lângă piscina spitalului, Ionel a sărit brusc în apă, a înotat până la fund şi a rămas acolo. Marioara a sărit repede să-l salveze. A înotat şi ea până la fund şi l-a scos pe Ionel din apă. La auzul acestei fapte eroice, asistenta şefă a ordonat ca Marioara să fie externată din spital, deoarece o consideră acum stabilă mintal. Asistenta s-a dus la Marioara să-i dea vestea şi i-a spus:

- Marioara, am o veste bună şi una rea. Vestea bună este că vei fi externată. Din moment ce ai fost capabilă să reacţionezi în mod raţional la o criză şi să salvezi viaţa unui alt pacient, am ajuns la concluzia că fapta ta dovedeşte o deplină sănătate mintală. Vestea rea e că Ionel, pacientul pe care l-ai salvat, s-a spânzurat cu cordonul de la halatul de baie. Îmi pare nespus de rău, dar a murit.

La aceasta, Marioara răspunse:

- Nu s-a spânzurat. L-am pus eu acolo, să se usuce...

  

LUNGA VARA FIERBINTE

  Am avut Brexit, am avut puciul ratat din Istanbul spre Anatolia şi ieri am avut ... stupoare, o mostră consecventă de machiavelism ... a se citi realism politic.

  După turbulenţa în care intraseră relaţiile bilaterale ruso-turceşti pe fondul doborârii unui avion militar de luptă într-o zonă no man-s land - teritoriu al nimănui iată minunea ... vizita, am putea spune istorică, de ieri a dictatorului Erdogan în oraşul natal al lui Vladimir Vladimirovici, fostul Leningrad sovietic, adicătelea actualul Sankt-Petersburg. Evident că dincolo de discuţiile pentru presă şi urechile noastre, ale celor din public, s-au discutat chestiuni importante ce le vom afla ... aşa mai târziu, înţelegeţi cum ... este clar că cei doi lideri au nevoie unul de celălalt, aşadar lăsând de o parte animozităţile ce păreau ireconciliabile pe termen mediu dacă nu lung cumva. Asistăm aşadar la prima breşă majoră în strucura ce părea de monolit a NATO, organizaţie ce se pretinde condusă cu o mână de fier dinspre Washington. Se pare că ne-am înşelat! Căci ce poate fi mai evident, decât întoarcerea cu 180 de grade a Ankarei, în urma refuzului american de a-l oferi pe tavă pe presupusul încă lider al mişcării de răsturnare a stării de fapt turceşti ... clericul Gulen, despre care Tayyip Erdogan vitupera că ar fi urmărit scoaterea sa pe uşa din dos a istoriei. 

 Din spusele unor anumite vocalize ce au un cuvânt greu de exprimat vis-a-vis de situaţia geopolitică internaţională se desprinde conturarea unei axe trilatelare Moscova-Ankara-Teheran, deoarece cu doar câteva zile în urmă a avut loc o întâlnire la nivel înalt iraniano-rusă ce prevestea următoarea de pe tabla de şah, cea turco-iraniană. Evidenţa nu mai trebuie scoasă în faţă, deoarece cine are ochi şi urechi să vadă şi audă realizează că Rusia are nevoie în Eurasia de aliaţi cât mai puternici pentru a contrabalansa monstrul creat de Statele Unite în jurul ei, atât NATO cât şi corespondentul său politic UE.Turcia joacă o chintă în două capete, având avantajul de membru al alianţei nord-atlantice, cu o armată imensă, cu baza din inima Orientului Apropiat cea de la Incirlik astfel că plaja sa de manevră este suficient de elastică ... doar să nu se rupă, întinzănd-o prea tare! iar extrema elasticităţii sale o reprezintă taman vizita de reconciliere din cursul zilei de ieri. Putin este beneficiarul puciului eşuat turcesc, deoarece s-a trezit peste noapte curtat de acest cameleon anatolian ieşind puţin din corzi ca un boxer ce mai răsufla doar din inerţie deoarece îngrădirea americană e tot mai feroce, în lumina recentului summit polonez par exemple, depăşind-o cu mult pe cea din era sovietică când era protejat de celebrul cordon sanitar creat de Stalin în estul european. Iată că apele s-au învolburat în mai puţin de o zi, asta deoarece Erdogan vede că Washingtonul îl cam ignoră, la fel madam Merkel cam trage de timp cu el, astfel ca micul sultan a cotit-o rapid spre Moscova, dând fiori reci atât pe Potomac cât şi mai aproape pe Batrânul Continent. 

 Acum se pune fireasca întrebare prin toate marile cancelarii vestice ... ce va urma ? lăsând la o parte acordurile economice dintre cele două ce propun sume astronomice, deloc neplauzibile până la urmă, este evident că la momentul în care avionul ce-l va purta la Ankara în curând pe Secretarul de Stat Kerry, el va avea o marjă de negociere mai puţin solidă, deoarece turanul Erdogan dacă va păstra aceeaşi retorică furibundă şi aceeaşi emfază se va putea trezi că Ankara va da cu flit, şantajând cu baza NATO  ori cine mai ştie ce aşi în mânecă mai deţine acest fanfaron, ce visează la trecutul eminamente defunct de mare putere a otomanilor. O lecţie a istoriei recente spune că ar trebui să nu laşi tot felul de închipuiţi să ţi se urce în cap, deoarece dacă le dai frâu liber cu greu îi mai ţii în dârlogi. Evident ca nu putem pune semnul egal între Hitler şi micul sultan, dar şantajul de care sunt convins că va fi capabil să-l joace cu Secretarul Kerry, probabil că va pune binomul SUA-UE în faţa de a oferi acestuia tot felul de pretenţii nerealiste cum ar fi : anularea vizelor pentru cetăţenii turci ce călătoresc în UE, recunoaşterea guvernării sale ca una democratică, acceptarea de a nu mai fi sprijiniţi combatanţii kurzi din Siria şi Irak de catre armata americană, extrădarea clericului Gulen etc, etc.

  Nu sţim cu certitudine de ce este capabil acest visător la glorii apuse, însă dacă puterea atât economică, cât şi politică, militară şi nu numai a lumii vestice ar ceda la şantajul cu prietenia moscovită iar în subsidiar a unei ligii pan turco-persane ce trece şi pe la Baku prin înfloritoarele câmpuri petroliere azere, atunci dintr-o perspectivă est-europeană am putea spune că pentru a păstra în siajul euro-atlantist pe aceşti otomani, am fi din nou ca în perioada Războiului Rece, mase de manevră ( a se citi de sacrificiu ) deoarece nu trebuie uitat câte şicane am avut de îndurat până a fi admişi ca membrii oricum de mâna a doua a structurilor comunitare şi euro-atlantice să nu uităm că MCV-ul este încă pe rol, iar acest trubadur asiatic ce arestează zeci de mii de generali, profesori universitari, ziarişti, lideri de opinie etc chipurile conduce un stat democrat ( cum susţinea preşedintele Obama ) ce mai mult,  catadixeşte să sfideze, să ameninţe în dreapta şi în stânga dar cel mai grav să încalce flagrant drepturile şi libertăţile atât de invocate în această lume ce încă îl curtează.

  Da, ştim că Machiavelli este părintele din care îşi trag seva Kissinger, Brzezinski, Freedman aceste eminenţe cenuşii ale politicii externe americane, dar... cum rămâne cu democraţia?

CIA CAUTĂ UN AGENT-ASASIN banc

În concurs rămân trei finalişti, doi bărbaţi şi o femeie.
Testul final; primul bărbat este dus lângă o uşă, i se dă un pistol şi i se spune că, dincolo de acea uşă, pe un scaun, se află soţia lui.
- Ucide-o!
- Glumiţi?! Nu-mi pot ucide nevasta!
- Atunci nu este o slujbă pentru tine!
Al doilea bărbat primeşte aceleaşi instrucţiuni, intră în cameră şi, după cinci minute de linişte, iese afară plângând:
- Am încercat, dar mi-e imposibil...
Vine rândul femeii. I se spune că trebuie să-şi ucidă bărbatul. Aceasta ia pistolul, intră în cameră şi se aud mai multe împuşcături, apoi strigăte, trosnete, lovituri în pereţi.
După 10 minute, se face linişte. Femeia iese obosită şi transpirată:
- Pistolul avea gloanţe oarbe. A trebuit să-l omor cu scaunul!
Morala:Angajaţi femei! Fac treaba mai serios decât bărbaţii !

NOUL IMPERIALISM

  Trecând dincolo de masacrul de la Nisa din urmă cu câteva săptămâni, ori recurenţa atentatelor de-a lungul Europei ... poate că acesta este preţul care trebuie plătit! Dezvăluirile desecretizate din e-mailurile din adresa personală a proaspătului nominalizat din partea Partidului Democrat în persoana lui miss Hillary Clinton scot în evidenţă adevăruri supărătoare ... noua faţetă a imperialismului.

  Este arhicunoscut războiul dus din iniţiativa franceză cu susţinere britanică şi ... într-un târziu americană de răsturnare a celui care mai multe decenii a condus cu mână de fier destinele Jamahiriei arabe libiene, Moammar al Gadhafi. Mai puţin ori chiar de loc sunt cunoscute cauzele ce au împins tandemul galo-britanic în răsturnarea colonelului Gadhafi, ce reuşise printr-o ingenioasă inginerie să păstreze Libia ca o oază stabilă în turbulenta lume arabo-musulmană. Punerea în lumina publică prin descretizarea lor, a celebrelor scrisori electronice clintoniene, relevă un truism care certifică aspectul că lupul şi-a schimbat părul dar nu şi năravul. Ştim că trecutul glorios francez cu măreţul său imperiu " civilizator " cum îi plăcea şi îi place în continuare Franţei să se considere ... bineînţeles aici putem include şi alte ţări cu aceste nostalgii ... a stăpânit peste o bună parte a continentului negru. 

  Revenind la " emailgate ", disponibile inclusiv pe saitul Departamentului de Stat american, găsim amploarea noului imperialism francez. Aşadar, intervenţia din 2011 a preşedintelui Sarkozy, printre altele cu ascendenţe maghiaro-moldo-ţigăneşti, din Libia, nu a reprezentat nimic altceva decât încercarea, finalmente şi reuşita, de a-l mătura pe incomodul colonel din faţa intereselor neo-imperialiste franceze. La data de 2 aprilie 2011, Sydney Blumenthal, un fost colaborator al lui Bill Clinton şi confident apropiat al soţiei Hillary, îi înmâna Secretarului de Stat H. Clinton un memorandum care conţinea aspectele reale ale intervenţiei franceze alături de rebelii libieni. Nicidecum o problematică umanitară nu a reprezentat scopul şi motivaţia înlăturării lui Gadhafi,cât interese pur strategice, economice, politice şi cireaşa de pe tort, un tezaur colosal al dictatorului, însumând 143 de tone de aur şi tot pe atâtea de argint. Scopul acestei căruţe de metale preţioase era crearea unei monede alternative, ce într-un final alunga CAF, adicătelea francul francez ce are o influenţă substanţială în Africa Francofonă, din zonă şi impunerea unei monede noi fabricată de Libia. Dincolo de aceasta, atitudinea crapuloasă a Parisului într-o retorică pur neo-imperialistă viza aspecte cum ar fi creşterea influenţei franceze în Africa de Nord, intenţia de a pune mâna pe o parte mai însemnată a petrolului libian, scoaterea dintr-un con de umbră a armatei franceze coroborat cu o anume ameliorare a situaţiei politice interne franceze. Cum spuneam, jugul lui Juggernaut compus din forţele reunite ale marilor puteri din NATO cu vârful de lance francez aveau ţintar eliminarea totala a pericolului reprezentat de Gadhafi prin încercarea de eludare a CAF în Africa francofonă. Până la urmă, nimic nou sub soare, vorba scripturii ...

  După cum bine este ştiut e-mailurile doamnei Secretar de Stat Clinton au ajuns accidental pe domeniul public, deoarece ea făcuse faţă unei anchete ce viza eroarea comisă de a folosi căsuţa privată poştală, nu una a Departamentului pe care îl reprezenta. În plină Primăvară arabă, in 2011, ofiţeri francezi din DGSE - serviciile secrete franceze, se întâlneau cu liderul Consiliului naţional de tranziţie libian - CNT, Mustafa Abdul Jalil, alături de consilierul lui Sarkozy filosoful Bernard-Henri Levy, consilier care îi spunea că palatul Elysee, recte preşedenţia franceză, recunoaşte CNT ca guvern oficial libian. Printre nenumăratele note informative venite pe sursa Sydney " Sid " Blumenthal una stipula explicit că DGSE nu acţionau în virtutea clamatelor libertăţi şi drepturi democratice franceze ci " ei se aşteptau ca noul guvern libian să favorizeze întreprinderile şi interesele naţionale franceze, în mod special cele legate de industria petrolieră ".O notă datată cu 5 mai 2011 specifica despre aşa zisele zboruri umanitare că alături de ajutor şi personal umanitar în avioanele Airbus se aflau responsabili ai Tota - o societate petrolieră puternică franceză, ai Vinci şi EADS, alţi giganţi economici francezi. Mai mult, o notă parvenind direct dinspre preşedintele Sarkozy din septembrie 2011 spunea explicit intenţia Parisului ca 35 % din industria de petrol libiană să revină întreprinderilor franceze. 

  Vedem amploarea luptei pentru influenţă, resurse, putere totul camuflat în spatele bla-bla-ului democraţie, etc simple eufemisme ce ascund faţeta întunecată a noului imperialism.

  Revenind la atentatul de la Nisa ... oare este o mână crudă a destinului răzbunător?... cu toate că nu agreem să facem conexiuni între realitate şi faţetele mistice ale existenţei.

  crapulos - vicios, hoţesc, tâlhăresc, viciat etc

  jugul lui Juggernaut - forţă destructivă de neoprit.  în mitologia indiană, Djaganath - un avatar al lui Vishnu ... credincioşii se aruncau sub roţile acestui car.

SPIRITUALITATE AMERINDIANĂ

  omul ce-şi păstrează personalitatea este mereu calm şi netulburat în faţa furtunilor existenţei - nicio frunză nu freamătă în copaci, nicio undă pe suprafaţa strălucitoare a iazului. aceasta, în mintea înţeleptului neştiutor de carte, este adevărata atitudine şi conduită de viaţă.

  charles alexander eastman OHIYESA 1858-1939 SANTEE SIOUX

SPIRITUALITATE AMERINDIANĂ

  amerindianul crede cu profunzime în tăcere - pecetea echilibrului perfect. tăcerea este cumpăna perfectă între trup, minte şi spirit.
 dacă întrebi ... care sunt roadele tăcerii? el îţi va spune ... ele sunt controlul de sine, adevăratul curaj sau stăruinţa, răbdarea, demnitatea şi onoarea. tăcerea este piatra de temelie a caracterului.

 charles alexander eastman OHIYESA  1858-1939 SANTEE SIOUX

 cu scuzele de rigoare faţă de cititorii acestui blog, încet încet voi publica din nou articole, comentarii, editoriale etc.

UMOR ENGLEZ

  Un cutremur mare cu magnitudinea de 8,1 grade pe scara Richter loveşte Orientul Mijlociu. Două milioane de musulmani mor şi peste un milion sunt răniţi. Irakul şi Iranul sunt complet distruse, iar guvernele lor nu ştiu de unde să înceapă cu furnizarea de ajutoare pentru reconstrucţie. Restul lumii este în stare de şoc.
  Statele Unite ale Americii trimit trupe pentru a ajuta.
  Arabia Saudită trimite petrol.
  Noua Zeelandă trimite oi, vite şi produse alimentare.
  Ţările asiatice trimit forţă de muncă pentru reconstruirea infrastructurii.
  Canada trimite consumabile şi echipamente medicale.
  Marea Britanie să nu fie mai prejos, trimite ... două milioane de musulmani pentru înlocuirea celor pierduţi!

Dumnezeu să binecuvânteze Marea Britanie!...

ASCULTATI INTELEPCIUNEA ORIENTULUI

  
                                        INTERVIU CU LAMA TULKU LOBSANG

 - Cand  un pacient vine la consultatie, cum descoperiti care este boala lui?
 - Observand cum se misca, postura sa, forma in care ma priveste. Nu este nevoie sa-mi vorbeasca, nici sa-mi explice ce i se intampla. Un doctor de medicina tibetana experimentat stie de ce sufera pacinetul sau imediat ce acesta se apropie la mai putin de 10 metri.
 - Totusi luati pulsul bolnavului.
 - Asa obtin informatiile necesare despre sanatatea bolnavului. Prin citirea ritmului pulsurilor se pot diagnostica 95% din boli, inclusiv cele psihologice. Informatia pe care o ofera ritmul pulsurilor este la fel de riguroasa ca cea a unui calculator. Citirea acestei informatii insa cere multa experienta.
 - Si apoi cum vindecati?
 - Cu mainile, cu privirea si cu ajutorul preparatelor din plante si minerale.
 - Conform medicinei tibetane, care este originea bolilor?
 - Ignoranta noastra.
 - Scuzati-mi ignoranta, dar ce intelegeti dumneavoastra prin " ignoranta " ?
 - Sa nu stii ca nu stii. Sa nu vezi cu claritate. Cand vezi cu claritate, nu trebuie sa gandesti. Cand nu vezi cu claritate, pui in miscare gandirea. Si, cu cat gandim mai mult, cu atat mai ingrijorati suntem si mai multa confuzie cream.
- Cum pot sa fiu mai putin ignorant?
- O sa-ti dau o metoda foarte simpla: practicand compasiunea. Este felul cel mai simplu in care poti sa-ti reduci gandurile. Si iubirea. Daca iubesti o persoana cu adevarat, adica daca nu o vrei doar pentru tine, creste compasiunea ta.
- Ce probleme vedeti in Occident?
- Frica. Frica este asasinul inimii omului.
- De ce ?
- Pentru ca iti este imposibil sa fii fericit cand iti este teama. Si, de asemenea, iti este imposibil sa-i faci fericiti pe ceilalti cand tie iti este frica.
- Cum putem infrunta frica ?
- Cu acceptare. Frica este rezistenta fata de necunoscut.
- Si, ca medic, in ce parte a trupului intalniti mai multe probleme ?
- La coloana vertebrala, in partea de jos a coloanei vertebrale: va asezati prea mult timp in aceasta postura. Din punct de vedere al vitalitatii, aveti prea multa rigiditate.
- Avem multe probleme.
- Credem ca avem multe probleme, dar, in realitate, problema noastra este ca nu avem probleme.
- Ce vreti sa spuneti cu asta ?
- Ca ne-am obisnuit cu un nivel de necesitati bazale acoperite, asa ca orice mica contradictie ne pare o problema. Atunci activam mintea si incepem sa ne invartim in cerc fara sa gasim un raspuns, o solutie.
- Atunci ce recomandati ?
- Daca problema are solutie, atunci nu este o problema. Daca nu are solutie, cu atat mai putin.
- Si pentru stres ?
- Pentru a evita stresul, cel mai bine este sa fii nebun.
- ... ?
- Este o gluma. Desi, nu in totalitate. Adica sa pari normal pe dinafara si pe dinauntru sa fii nebun : este cea mai buna forma de a trai.
- Ce relatie aveti cu mintea dvs?
- Sunt o persoana normala, adica foarte des gandesc. Dar mintea mea este antrenata. Cu aceasta vreau sa spun ca nu-mi urmaresc gandurile. Ele vin, dar nu-mi afecteaza mintea si nici inima.
- Dumneavoastra radeti mult, asa-i ?
- Cand cineva rade isi deschide inima catre noi. Daca nu-ti deschizi inima, nu poti avea simtul umorului. Cand radem, totul este clar. Este limbajul cel mai puternic: ne conecteaza direct unii cu altii.
- De asemenea, ati inregistrat un CD electronic cu mantre ( cantec, invocatie ) pentru publicul occidental.

- Muzica, mantrele si energia trupului sunt acelasi lucru. Ca si rasul, muzica este un canal foarte bun de conectare cu aproapele tau. Prin muzica putem sa ne deschidem si sa ne transformam : asa o folosim in traditia noastra.

- Ce v-ar mai placea sa fiti?

- Mi-ar place sa fiu pregatit pentru moarte.

- Si nimic altceva ?

- Restul nu este important. Moartea este cea mai importanta parte a vietii. Dar, inainte de moarte, trebuie sa ne ocupam de viata noastra. Fiecare moment este unic. Daca dam un sens vietii noastre, ajungem la moarte cu pace interioara.

- Aici ( in occident ) traim, cu spatele la moarte.

- Tineti moartea in secret. Pana cand vine o zi din viata voastra cand moartea nu va mai fi un secret : nu va puteti ascunde.

- Si viata ce sens are ?

- Viata are si nu are sens. Depinde cine esti. Daca-ti traiesti cu adevarat viata, atunci viata are sens. Toti avem viata ( suntem vii ), dat nu toata lumea si-o traieste. Toti avem dreptul sa fim fericiti, dar trebuie sa exercitam acest drept. Daca nu o facem, viata nu are sens.

  factori de natura obiectiva ma pun in imposibilitatea momentana de a scrie articole personale, astfel ca ma rezum la preluari de pe domeniul public ... dar nu va tine mult!

aceste articole au fost preluate de pe domeniul public

ADEVARURI CUNOSCUTE INSA ... REFUZATE

  " Toata lumea arata cu degetul ba spre Statele Unite, ba spre Rusia, ba spre Germania, acuzandu-le de toate jocurile posibile in cazul Siria/Irak/Statul Islamic. Nu spun ca toate aceste forte ale lumii n-au interese specifice in aceasta zona care, fie vorba intre noi, are potentialul de a declansa un nou razboi mondial. Nu trebuie ascunsa aceasta cumplita realitate. Insa, va avertizez, adevaratul jucator in aceasta ecuatie este Turcia, al carei vis de a redeveni " Marea Turcie a Sultanilor " a renascut in capul lui Erdogan si-n mintile elitei turcesti.

   Toti vorbesc despre explozia economica a Chinei, ca ameninta suprematia Americii in fruntea economiilor lumii. Eu vin si va spun ca, in ultimii 15 ani, sub conducerea lui Erdogan, cea mai dinamica economie a lumii a fost economia Turciei. Iar tergiversarile liderilor europeni de a integra Turcia in Europa au condus la schimbarea planurilor pentru aceasta natiune condusa acum de unul care se crede sultan.

  Turcia conduce din umbra tot acest conflict. Asteptand cel mai favorabil prilej de a se extinde, fara scrupule, fara remuscari, in Siria si, mai ales, in Irak. Dupa parerea mea, dar nu sunt singurul care stie aceste lucruri, asa-zisul Stat/Califat Islamic, ISIS, are o intelegere secreta cu sefii din fruntea Turciei. Iar turcii ii au la mana pe americani. Care tac complice. De teama sa nu piarda totul in aceasta zona, dar si sa nu apara aceste lucruri oficial. Ar fi tragic pentru marea putere care sunt SUA!

   Nu turcii sunt cei care cumpara petrolul extras de ISIS din campurile de la Mosul si Kirkuk? Credeti ca o sa aflam vreodata ca acest petrol, care depaseste miliardul de dolari pe an, ajunge si la magnatii americani care platesc campaniile electorale pentru Casa Alba? Nu in spitalele turcesti, in secret, sunt tratati liderii ISIS? Nu prin Antiohia, pe teritoriu turcesc, exista un coridor de manevra ale trupelor ISIS? " intreaba retoric, fostul general SIE, ale carui dezvaluiri au fost publicate de comisarul.ro.

  

    Cine este Abu Bakr al-Baghdadi.

 " Nimeni nu spune ca al-Baghdadi este urmasul direct al lui Saddam Hussein, fiind fiul fetei fostului dictator irakian. In 2003, imediat dupa invazia americanilor in Irak, actualul lider al ISIS a infiintat Jamaat Jaysh Ahl-Sunnah wal-Jamaah ( JJASJ ), in cadrul caruia a avut rolul de lider al comitetului Sharia. Din 2006 a devenit administratorul general al comitetului Sharia din Statul Islamic. Si acum vine prima intrebare : de ce i-au dat drumul americanii dupa ce l-au capturat? Nu cumva in urma unor insistente turcesti? Al-Baghdadi a fost detinut, in 2004, in perioada februarie-decembrie, la Camp Bucca, in sudul extrem al Irakului.

 Din acest penitenciar a fost eliberat al-Baghdadi, neconditionat, de catre o comisie condusa de un colonel american ".